Domeniul Peleş
Legea 10/2001a
îndreptăţit zeci de mii de români să depună cereri de
restituire a proprietăţilor abuziv confiscate de regimul comunist.
Cum lupta de clasă nu mai este un principiu diriguitor al
societăţii româneşti, dreptul la dreptate îl are oricare
cetăţean român , indiferent de importanţa bunurilor de care a
fost deposedat. Legea, în mod rezonabil, lasă loc liber şi unor
tranzacţii, acolo unde se vor constata situaţii speciale. De aceea
crearea unei atmosfere de ostilitate faţă de solicitarea de
revendicare a unor proprietăţi personale ale M.S. Regelui Mihai este,
fără îndoială, ochestiune josnic orchestrată. În loc
să aşteptăm dialogul care va duce la formula rezonabilă
între Rege şi cei îndreptăţiţi ai Statului, un Aristide
Buhoiu, un Dan Berindei, un Cozmâncă, un Ciontu se lamentează asupra
piederilor pe care le va suferi poporul român.
Momentul era potrivit ca “protestatarilor” să li se adauge şi
vocea domnului Paul Lambrino sau a domnului Paul Hohenzollern (fără
particula nobiliară, nefiind cazul). Am citit o interventie a sa,
penibilă, intitulată “Voi lupta să păstrez Peleşul în
patrimoniul României”. Aflăm în ciudata intervenţie că
“Peleşul a fost un cadou al familiei sale către poporul român... Ca
urmaş al familiei regale şi ca purtător de cuvânt al
tatălui meu, Alteţa Sa Regală prinţul Carol Mircea, primul
născut al Regelui Carol al II-lea, voi lupta să păstrez
Peleşul în patrimoniul României... familia mea a donat Peleşul
poporului român pentru totdeauna” etc.
Specialist în inexactităţi vărsate în cascadă, autorul textului uită că în actul de naştere, din 8 ianuarie 1920, fiul Ioanei Lambrino, născut în afara căsătoriei, capătă numele de Grigore Mircea. Căsătoria ilegal contractată la Odessa, la 31 august 1918 – fără autorizaţia Regelui şi a Guvernului, în afara prevederilor formulate încă din 1857 ale Divanului Ad-hoc şi statutelor Casei Regale -, a fost anulată în decembrie 1918, în urma acordului dat de principele Carol la 11 noiembrie 1918. Aceasta fiind situaţia, Grigore Mircea (iar nu Carol Mircea!) născut la 8 ianuarie 1920, avea statut de copil nelegitim, născut în afara căsătoriei. În urma celor două scrisori de renunţare la Statutul de moştenitor al Tronului (12 şi 18 decembrie 1925), la 11 noiembrie 1926 tatăl lui Grigore Mircea devine Carol Caraiman, simplu cetăţean în afara familiei regale. Încercările repetate şi procesul fostei sale soţii morganatice, Zizi Lambrino, de a se reapropia de Carol şi de a-l convinge să recunoască odrasla, nu au avut succes. Succesiunea Regelui Ferdinand fusese rezolvată în 1927, la moartea acestuia, în baza testamentului din 2 iunie 1925, completat cu codicilul din 11 iunie 1926, prin care hotăra asupra împărţirii averii sale personale. Astfel, domeniul Sinaia - Predeal, cu tot ce cuprindea în el, constituia legatul particular al viitorului Rege Mihai, iar lui Carol, care fusese exclus din familia regală, îi destina cota sa de mostenire în bani şi efecte de valoare. Este de la sine înţeles cine este proprietarul de drept al Domeniului, iar Domnul Lambrino nu trebuie să se ostenească să vegheze asupra lui, că are cine. Din testamentul Reginei Maria, din 29 iunie 1933, aflăm că Regelui Carol al II-lea îi destina Domeniul Balcic, în timp ce castelul Bran era lăsat, cu anumite sarcini, Arhiducesei Ileana. Constatăm deci că succesiunile Regelui Carol în ţară au fost definitiv reglate.
Deschiderea succesiunii lui Carol al II-lea în Portugalia putea să
aibă drept obiect bunurile ce la mai poseda defunctul, însă scopul
intervenţiei lui Mircea Grigore se referea la mult aşteptata
recunoaştere. Cum niciodată nu a fost pusă la îndoială
paternitatea lui Carol, justiţia portugheză i-a recunoscut –
fără a cunoaşte legislaţia românească şi mai ales
pe cea germană – numele de Hohenzoller; de altfel, din Almanahul de Gotha,
publicaţia oficială a familiilor domnitoare sau nobile, aflăm,
la capitolul Hohenzollern, următoarele: Mircea Lambrino, în urma
hotărârii judecătoreşti din 1955, a obţinut dreptul de a se
numi Mircea Hohenzollern, doar atât, fără particula nobiliară
şi fără titlul princiar. Acestea nu pot fi acordate decât de
Şeful Casei de Hohenzollern, după cum cel de România doar de M.S.
Regele Mihai. În 1949, la naşterea sa, Paul, fiul lui Grigore Mircea, se
numea Lambrino, iar din 1955 are dreptul să se numească Paul
Hohenzollern. Faţă de această hotărâre Şeful Casei de
Hohenzollern, Prinţul Friederich Wilhelm, într-o scrisoare adresată
Domnului Mureşan, avocatul Domului Lambrino, protesta împotriva deciziei
tribunalului portughez de a acorda unui petent numele unei familii nobile
germane, singura îndreptăţită la aceasta. Tot din Almanahul de
Gotha (Paris, 1933) aflăm că Mircea Lambrino şi descendenţa
sa figurează la capitolul “Branche non princiere et non dynaste,
n’appartenant pas á la famille royale”.
În ceea ce priveşte Peleşul, să nu ne facem griji, căci
Castelul se putea vizita încă din timpul lui Carol I, tot aşa cum
multe reşedinţe nobiliare din Europa sunt în proprietate
particulară şi se pot vizita, statul alăturându-se proprietarului
la buna lor întreţinere. Nimeni nu contestă faptul că în anii
comunismului s-au investit sume considerabile pentru întreţinere şi
restaurare. Era normal, căci unde mai bine decât la Peleş se putea
spune unor oameni neinstruiţi că Prinţul Carol a venit în
ţară cu o gheantă de voiaj şi s-a îmbogăţit pe
spatele poporului? Pentru a minţi trebuie făcut investiţii, nu-i
aşa? Iar faptul de se fi fotografiat cu un manechin sau cu cine ştie
ce actor cu surâs îmbălsămat, nu crează lui Paul Lambrino alt statut
decât pe acela de vizitator.
Sper ca Paul Lambrino să nu se supere pe mine că-l numesc astfel,
însă numele de Lambrino sună mai bine şi mai onorabil decât o
particulă nobiliară falsă, un titlu inexistent şi un nume
de familie contestat.
RADU IONESCU
"Lumea
Liberă" New-York