Nihil sine Deo
– Istoria regilor noştri – DOMNITORUL (1866-1881) ŞI REGELE
(1881-1914) CAROL I De peste 2000 de ani, se statornicise pe
teritoriile dacogetice şi apoi româneşti de la Carpaţi,
Dunăre şi Pontul Euxin tradiţia monarhică a conducerii
ţărilor. Dacia avea căpetenii bogate şi regi iluştri
precum Dromihete, Burebista, Deceneu, Scorilo sau Decebal. După formarea
poporului român şi a statelor feudale în veacul al XIV-lea, în capul
ţărilor se aflau dinastii vestite (Basarabi, Muşatini,
Corvineşti etc.), reprezentate prin voievozi,
domnitori, guvernatori, care-şi transmiteau puterea din tată-n fiu. Mai apoi, în 1866,
după abdicarea silită a lui Cuza-Vodă, oamenii politici ai
vremii au optat pentru Dinastia
străină, mijloc de obţinere a Independenţei statului,
de modernizare a ţării înapoiate şi înlăturarea
corupţiei domnitorilor autohtoni. Înţelepţii noştri
bărbaţi de stat căutau repede un prinţ străin la
marile Case regale imperiale din Europa Occidentală, care să
asigure consolidarea statului aflat încă sub aripa Imperiului Otoman.
Chiar Al. I. Cuza trimitea generalului N. Golescu o scrisoare în care afirma
că “numai un Principe străin,
după părerea mea, poate chezăşui viitorul României”. Deoarece fratele regelui Leopold al
II-lea al Belgiei, contele Filip de
Flandra a respins oferta, liberalul Ion C. Brătianu s-a adresat
glorioasei familii nobiliare Hohenzollern. A discutat la Düsseldorf cu
Principele Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorul Renaniei, iar cel de-al
doilea fiu al său, Carol Ludovic (27
ani, locotenent în Regimentul al II-lea de dragoni ai gărzii prusiene) a
acceptat Coroana fără condiţiuni. La începutul lui aprilie
1866 s-a desfăşurat un plebiscit, în urma căruia poporul român
l-a înscăunat în tron pe Principele Carol Ludovic de Hohenzollern, sub
numele de Carol I. Astfel a ajuns Carol I în fruntea
statului român, pe care l-a condus cu înţelepciune, întâi ca domnitor
şi, din 1881, ca rege, până în 1914, când a decedat la Peleş.
A domnit 48 de ani, mai mult decât Ştefan cel Mare (47 ani). Iar Dinastia Română, pe care a
întemeiat-o, a fost continuată tot din spiţa familiei germane
Hohenzollern, prin Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I, până la
abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii, la 30 decembrie 1947, prin
abdicarea Regelui Mihai, sub presiunea comunismului răsăritean. NAŞTEREA, COPILĂRIA, TINEREŢEA Regele Carol I s-a născut la Sigmaringen, în ziua de 7/20 aprilie
1839. Era al doilea băiat al Principelui Carol Anton de Hohenzollern
şi al soţiei sale, prinţesa Josefina, care i-a dăruit 6
copii: Leopold, Stefania, Carol, Anton, Friederick şi Maria. În familie
toţi au primit o educaţie aleasă. Prinţii erau
destinaţi carierei militare. După terminarea cursurilor
secundare, Carol a intrat la Şcoala de cadeţi din Münster. A fost
numit sublocotenent la Regimentul de artilerie de gardă. În 1857 urma
cursurile Şcolii de artilerie de
geniu din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat Coroana României,
printr-o împrejurare fericită) a fost ofiţer german. Era locotenent
în Regimentul 2 dragoni de gardă. Ca ofiţer de ordonanţă
al Kronprinţului Friederich, bun prieten şi protector, Prinţul
Carol participă efectiv la Războiul austro-pruso-danez. Lua parte
la asaltul cetăţii Fredericia şi a redutelor din Düppel -
experienţă care-i va folosi, mai apoi, în luptele de la Plevna
contra otomanilor. Deşi mic de statură şi
firav, Printul Carol era un militar desăvârşit, sănătos
la minte şi la trup, ordonat şi echilibrat, chiar metodic, bun
politician cu idei liberale. Avea spirit cazon, îi plăceau disciplina
şi zorzoanele militare. De tânăr cunoştea limbile
europene de circulaţie. La Sigmaringen, aproape de graniţa
franceză, se vorbea mai mult franţuzeşte, mai ales cu bunica
Stefania, care era - cum se ştie - fată de suflet a lui Napoleon
Bonaparte. Astfel a învăţat Carol limba franceză, în
afară de germana maternă. Împăratul Napoleon III, care
participase la botezul Prinţului Carol, a rămas bun prieten al
familiei principiare Hohenzollern. Aşa se face că Napoleon III (un
fel de judecător al treburilor europeneşti) a recomandat românilor
să-l aleagă Domn pe Prinţul Carol - lucru care s-a
înfăptuit imediat. Împăratul Napoleon îl sfătui pe Ion C.
Brătianu, trimisul românilor, să se ducă de-a dreptul la Düsseldorf,
pentru a discuta cu Principele Carol Anton, tatăl tânărului propus.
Cum s-a spus, propunerea a fost acceptată. INCOGNITO, SPRE ROMÂNIA Era un moment greu pentru
ţară. Cuza-Vodă - alungat în exil. Agitaţia
separatistă, culminată cu sângeroasele incidente din aprilie ’66 de
la Iaşi, putea duce la desfacerea Unirii dintre Moldova şi
Muntenia. Dar I. C. Brătianu, strălucitor bărbat de stat, îl
aducea- la timpul potrivit - pe tânărul Carol, care venea incognito pe calea ferată
Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta. La 8 mai 1866,
Prinţul Carol şi I.C. Brătianu se aflau la ultima staţie
ferată de la Baziaş, îmbarcându-se clandestin pe un vapor
dunărean, ce i-a dus la Turnu Severin. Pe paşaportul fals scria”Karl Hettingen, călătorind la
Odessa pentru afaceri”. Călătorul deghizat avea: “ochi albaştri, păr negru, nas
vulturesc ager, mustăţi şi barbă mijindă pe obraji,
statură zveltă”. Când
au pus piciorul pe pământul României Mici, I.C. Brătianu i
se închină şi-l pofti în trăsură, deoarece până la
Bucureşti, cale lungă, nu exista cale ferată. (Abia după
câţiva ani, Carol I construi o mare reţea ferată). 10 MAI VA FI DE-A PURURI Învăţat cu trenurile
occi-dentale, Carol I călători, alături de I.C. Brătianu,
în trăsurile poştei, vreo 24 de ceasuri. Vizitii şi caii
înspumaţi de galop se schimbau după trei ceasuri de alergare. Peste
râuri treceau cu pluta, deoarece nu erau poduri. În seara de 8 mai au dormit
la moşia Goleşti, la 84 km de Capitală. La 10 Mai 1866, noul domnitor
neamţ, care nu cunoştea deloc limba şi obiceiurile
pământului, intra triumfal în Bucureşti. Ştirea sosirii fusese
transmisă telegrafic. Tot poporul îi ieşise în
întâmpinare, ca să-l vadă pe înlocuitorul la tron al lui
Cuza-Vodă. Călări, pe jos, în trăsuri - puhoi de lume,
într-un peisaj tipic oriental. La Băneasa, primarul i-a înmânat
cheia oraşului. După o secetă prelungită, veni chiar
atunci, ca semn bun de fertilitate, o ploaie torenţială, care
transformă colbul în glod. La Catedrala
mitropolitană, răsună un Te-Deum, în prezenţa Locotenenţei Domneşti, Guvernului şi
Mitropolitului Nifon. La Parlament, Carol s-a aşezat pe Tronul aflat la
tribună. Crucea şi Evanghelia erau aşezate de Mitropolit pe masă. Se auzi Jurământul românesc tradus în franţuzeşte
Prinţului: “Jur de a păzi
legile României; de a menţine drepturile sale şi integritatea
teritoriului ei”. Atunci Prinţul Carol, cu mâna pe Evanghelie, a zis
energic, pe româneşte: “Jur!”, în aclamaţiile mulţimii. Nimeni nu visa, în acele
clipe, că acest bărbat german de numai 27 de ani va deveni român
şi va domni cu mare folos aproape jumătate de veac, întemeind o
dinastie, care va contribui decisiv la modernizarea ţării,
obţinerea Independenţei mult râvnite şi Întregirii
mult-pătimitului Neam Românesc, într-un stat mare, puternic şi de
nezdruncinat. MONARHIA CONSTITUŢIONALĂ
EREDITARĂ Imediat după sosirea în
ţară a lui Carol I (10 Mai 1866), corpurile legiuitoare au adoptat,
la 29 iunie 1866, CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, printre cele mai avansate din
Europa timpului, care avea la bază principiul democratic al puterilor în
stat. Ea a permis dezvoltarea şi modernizarea statului român. Nu
menţiona dependenţa noastră faţă de Imperiul Otoman,
ceea ce a deschis clar drumul Independenţei. În art. 82 se spune despre domnitor; “Puterile constituţionale ale
domnului sunt ereditare, în linie coborâtoare directă şi
legitimă a Măriei Sale principelui Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de
primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi
coborâtorilor lor. Coborâtorii Măriei Sale vor fi crescuţi în religiunea
ortodoxă a răsăritului”. În urma proclamării
Independenţei de stat (la 9 mai 1877) şi cucerirea ei în
războiul ruso-româno-turc, România a devenit REGAT. La 15 martie 1881
apărea legea care prevedea următoarele: Articolul I. România ia titlul de Regat. Domnitorul ei, Carol I, ia pentru sine
şi moştenitorii săi titlul de rege al României. Articolul II. Moştenitorul tronului va purta titlul de principe regal”. Şi Constituţia din 1923 pornea
de la “litera” aceleia din 1866, însă adaptată la
realităţile postbelice, după făurirea României Mari.
Relua principiul fundamental al monarhiei constituţionale: Regele domneşte, dar nu
guvernează. CASTELUL REGAL PELEŞ ...Clădit în mijlocul uneia din cele mai frumoase
privelişti ce se pot închipui, castelul din Sinaia - cu silueta sa
măreaţă şi elegantă, cu liniile sale
îndrăzneţe şi totdeauna bine proporţionate -
formează ca un decor feeric, pus de mâna omenească, printre
munţii uriaşi ce-l împrejmuiesc de pretutindeni. Zidirea lui
ţinuse zece ani. Trebuiesc să se smulgă de la cele două
elemente, apa şi pământul, fiecare părticică de loc,
să se creeze, aproape pe vârful
munţilor, o lată şi oablă suprafaţă pe care
să se aşeze edificiul, în fine, să se croiască, prin
largi împliniri ridicate în pădure şi munţi, un drum care
să ducă până la castel. Toate aceste greutăţi
fură învinse, mulţumită voinţei energice şi
stăruitoare a Regelui, despre care se poate zice că el a fost
adevăratul clăditor al castelului, tot aşa precum Neagoe
Basarab fusese adevăratul arhitect al minunatei noastre biserici
episcopale de la Curtea de Argeş: “Castelul
Peleş, - scrie autorul Notelor asupra vieţii Regelui Carol - este propria creaţiune a Regelui.
Înveselitor şi simplu, în stilul Renaşterii germane, edificiul,
bine proporţionat, se întinde împrejurul impunătorului turn
principal, iar spectatorul răpit descoperă o mulţime de
ornamente graţioase în ieşiturile turelelor, în sculpturile
lemnelor, în fântâna din curtea castelului a cărei şoaptă se
împreunează cu vuietul brazilor gigantici aflaţi pe
povârnişurile muntoase de care se reazemă clădirea. Mai mult
însă decât înfăţişarea de din afară,
împărţirea şi mobilarea din lăuntru a castelului
Peleş purced din iniţiativa şi voinţa Regelui...”. Mai toată lemnăria castelului
a fost sculptată de un artist german, dl. Stoerh, care a lucrat pentru
Suverani timp de treizeci de ani. Dl. Stoerh a executat la Sinaia, ca şi
în palatul din Bucureşti, adevărate capodopere de sculptură
decorativă ce dovedeşte, pe lângă o inspiraţie
artistică din cele mai frumoase, meşteşugul
desăvârşit al unui măiestru lucrător. Apartamentele Reginei, minunat de bogate
şi elegante, sunt decorate cu gustul cel mai delicat. “Aceasta e locuinţa pe care o visasem
la cinsprezece ani, zice Carmen Sylva într-o scrisoare adresată mamei
sale - şi pe care o descriam tatălui meu. Ce lucru ciudat să
văd la patruzeci de ani visul
meu transformat în realitate”! Stoerh era foarte mândru de scara
castelului ale cărei tăblii, stâlpuşoare şi columne, au
fost turnate şi sculptate de dânsul cu arta cea mai perfectă. Sala de muzică a Reginei,
căptuşită cu lemn până la jumătate de
înălţime şi lucrată în nuc, prezintă, cu geamurile-i
colorate, cu orga şi cu stranele-i înşirate de-a lungul
pereţilor, aparenţa unei capele. Lemnăria e
despărţită de zid şi de tavan printr-un interval de
câţiva centimetri, ceea ce-i dă răsunetul unui lemn de
vioară. Harpe, piane, alte instrumente muzicale, strane în stilul
Renaşterii, se amestecă cu mobila severă a acestei săli... O a doua sală de
muzică - aflată lângă budoarul Reginei şi care dă în
marea sală de primire, de unde, prin pridvoare în stilul italian, te
cobori în pădure - a fost clădită de curând şi
inaugurată în cursul verii trecute. Din toate părţile, şi
mai cu seamă din budoarul Reginei, priveliştea se întinde pe o
minunată panoramă: “Fagii
şi brazii - scrie Regina - pare
că voiesc să intre în casă la noi”. Ceremonia inaugurării Castelului
Peleş, în 25 septembrie 1883, fu din cele mai solemne. Mitropolitul
primat sfinţi toate sălile, apoi Majestăţile Lor
iscăliră, împreună cu toţi fruntaşii
ţării, următorul document transcris de însăşi
Regina, cu litere ornate, pe o foaie de pergament: "Eu, Carol I Domn şi Rege, cu Elisabeta Regina, după o
silinţă neobosită de doi ani, în luptă cu un tărâm
nestatornic, străbătut de izvoare, izbutit-am a pune, la poalele
Bucegiului, temelia acestei clădiri în anul Mântuirii 1875, iar al
Domniei Noastre al IX-lea. Zidirea s-a oprit pe timpul războiului pentru neatârnarea României. Intrat-am în această casă a Noastră în anul Mântuiriei
1883, iar al Domniei Noastre al XVII-lea; datu-i-am nume: Castelul
Peleşului”. Acest document se găseşte
astăzi într-unul din coridoarele castelului, unde se pot citi, de
asemenea, săpate pe o placă de bronz, următoarele versuri
compuse, cu această ocaziune, de Alecsandri: “Eu Carol, şi al Meu popor Clădit-am într-un gând şi-un dor, În timp de lupte al Meu Regat -, În timp de pace - al Meu palat!” În cursul prânzului servit în castelul
Peleş, Regele ridică următorul toast: “Am clădit acest Castel ca un semn trainic că Dinastia
aleasă liber de naţiune este adânc înrădăcinată în
astă frumoasă ţară şi că răsplătim
dragostea poporului Nostru cu încrederea nemărginită care o avem în
viitorul scumpei Noastre patrii. Împlinesc dar o datorie sacră, o vie
dorinţă, ridicând cu vin românesc, în această casă a
Noastră, cel întâi pahar şi onorul şi pentru fericirea
României”. George Bengescu Din viaţa Majestăţii Sale Elisabeta, Regina României, 1904
. Pentru prima oară, Carol I vine la
5-6 august 1866, în munţi, pe Vaea Peleşului, fiind găzduit la
Mânăstirea Sinaia, ridicată în 1695 de spătarul Mihai
Cantacuzino. În 1873, principele începe construirea
Castelului Peleş, după ce alesese locul, împreună cu Doamna
Elisabeta. Cumpărase terenul, 1000 de pogoane, din 1872. Lucrările
Peleşului sunt încredinţate din 1876 arhitectului Johannes Schultz.
La 7 octombrie 1883 are loc inaugurarea oficială. Dar urmează etapa
a II-a de construcţie, care se termină abia în 1914, lucrările
fiind realizate de arhitectul ceh Karel Liman. Arhitectura exterioară
este în stilul neo-renaşterii germane: turnuri ascuţite, zvelte, de
forme neregulate, abundente ornamente şi sculpturi în lemn. Interioarele Castelului Peleş, în
felurite stiluri, sunt somptuoase şi încărcate, copleşindu-l pe
vizitator prin bogăţia sculpturală a lambriurilor, prin
statuete, basoreliefuri, mobilier luxos, vitralii cu scene alegorice,
tapiserii, picturi, oglinzi, candelabre, argintării şi altele. Superbe sunt: Holul de onoare, Sălile de Arme, Sala de Consilii, Cabinetul de
lucru, Sala Florentină, Salonul turcesc, Sala de teatru, Sala de
concerte etc. Boris Crăciun "Lumea
Liberă" - New York Back |