Jaful de la Castelul Bran
• Afacerile cu icoane vândute în Elveţia ca “obiecte de artizanat” • 3.000 de volume din biblioteca
Arhiducesei Ileana au dispărut fără urmă • Cărţi pentru “Noaptea lui Gerald Ford” la Peleş •
Confiscarea “în numele poporului muncitor” a unor Castele din România nu s-a rezumat doar la “naţionalizarea” construcţiilor. Ci s-a extins şi la confiscarea patrimoniului cultural şi artistic al acestora. Transformarea Peleşului sau Branului ori Mogoşoaiei în muzee nu a fost însă decât un pretext pentru marele jaf al patrimoniului lor artistic, care a urmat “neabătut”, în deceniile postbelice. În primii ani de după proclamarea “republicii populare” (31 decembrie 1947), jaful obiectelor de artă de la Peleş sau Bran, ca şi din celelalte obiective istorice şi culturale româneşti a fost întreprins atât de forţele sovietice de ocupaţie, cât şi de autorităţile cmuniste. De multe ori s-a recurs la formula “împrumutului” unor obiecte de artă, care au dispărut ulterior fără urmă, fie în “marea patrie a socialismului larg desfăşurat” (URSS), fie în vilele (şi ele confiscate) de la proprietari ale prospeţilor mahări roşii ajunşi la putere în România comunistă.
Alteori, s-a folosit formula “bonurilor de mână” ori a
“delegaţiilor”, prin care se preluau de-a valma – strict numeric,
fără să se menţioneze valoarea artistică sau
patrimonială a obiectelor – zeci de opere de artă sau bunuri, la o
singură “rechiziţie”. Aveau nevoie câţiva “tovarăşi”
să tragă un chef? Se trimiteau imediat nişte “delegaţi” la
Peleş, Bran sau la Palatul Mogoşoaia să facă rost de
servicii de masă, veselă şi ceva mobilier, alese după bunul
plac al “delegaţilor”, încărcate într-o maşină, care
dispăreau cu ele pentru totdeauna. Venea în vizită de prietenie vreun
mahăr mare dintr-o ţară comunistă? Se rechiziţionau
obiecte de artă, ca să i se facă “cadouri”. Apoi la nele nunţi
sau botezuri mai simandicoase, cu pretenţii şi orgolii se “cereau” de
la feţele de masă, farfurii, veselă, până la mese, scaune
şi covoare. Au mai rămas însă şi unele documente de
arhivă, care dau o idee asupra jafului întreprins sistematic de stat ca de
pildă la Castelul Bran, mai bine zis la “Complexul muzeistic Bran”. În
mass-media se discuta aprins problema retrocedărilor. Problema jafului
sistematic al colecţiilor de artă de la Peleş, Bran,
Mogoşoaia şi din multe alte imobile de patrimoniu este, în schimb,
trecută sub tăcere. “Silenzio stampa!” De ce oare?
Prima excrocherie în stabilirea valorii unor castele şi imobile de
mare valoare patrimonială rechiziţionate de stat a fost eludarea
valorii lor istorice sau artistice. De parcă ar fi vorba de simple
construcţii utilitare, garjdiuri sau crescătorii de pui. La 27
februarie 1947, trei inspectori economici ai “Ministerului Industriei
Construcţiilor” – Eugen Irimia, ing. Leon Gronic şi Virgil Tomescu –
împreună cu arhitectul N. Braier evaluau Castelul Bran, ridicat de
cavalerii teutoni în secolul al XIII-lea, aflat în stare perfectă de
conservare, abia la suma de 28.323.000 lei. Procesul-verbal specifică
faptul că nu se luase în considerare caracterul istoric al castelului.
Poate n-o să vă vină să credeţi, stimaţi cititori,
dar la 22 iunie 1990, conform procesului-verbal nr. 223/22.06.1990, întocmit de
doi reprezentanţi ai trustului “Domus”, valoarea Castelului Bran se
redusese la ...8.277.849 lei şi 20 de bani! Adică mai puţin
decât preţul unor blocuri obişnite.
La 31 decembrie 1947, în chiar prima zi de “republică populară”,
Ministerul Industriei Construcţiilor, prin delegaţii pomeniţi
mai sus, prelua întreaga colecţie regală a Branului şi obiectele
de inventar. În total, 2.728 de obiecte, preluate numeric, fără specificarea
valorii lor patrimoniale: chiuvete, icoane, perne, saltele, tablouri, scaune,
borcane. Să specificăm doar faptul că la Castelul Bran existau
circa 100 de icoane vechi, pictate pe lemn, cele mai multe considerate de o
valaore inestimabilă. Cărţi deosebit de valoroase (unele foarte
vechi) din biblioteca Arhiducesei ILEANA au fost “inventariate” în acelaşi
stil: 403 în franceză, 814 în engleză, 317 în română, 461 în
germană, 616 în polonă. Autori, titluri, date editoriale? Nimic!
Astfel “inventariate” – şi nu întâmplător – obiectele de artă de
la Bran puteau fi jefuite în voie. Fireşte, în numele “boborului” (vorba
lui Nea Iancu). Dar în folosinţă strict privată. Desigur, totul
ilegal. Adicătelea, cu chitanţă sau bon de mână.
La 2 septembrie 1948, tovarăşi Gheorghe Rădulescu şi
Alexandru Sălceanu, delegaţi ai „Ministerului Artelor şi
Informaţiilor” se prezintă scorţoşi la Castelul Bran, cu
delegaţia nr. 5908/27.08.1948, „pentru ridicarea covoarelor, chilimuri
precum şi diferite bibelouri”. Delegaţiile încep să se perinde
pe la Castelul Bran (ca de altfel şi pe la Peleş şi
Mogoşoaia) într-un ritm tot mai alert, în pas cu „construcţia
victorioasă a socialismului”, care se pare că avea mare nevoie de
obiecte din colecţiile regale, pentru a-şi sărbători
evenimentele şi pentru a desfăta pornirile marilor conducători.
ANA, LUCA şi cu DEJ nu băgau numai „spaima în burgheji” – cum suna o
celebră lozincă a vremii – ci şi în patrimoniul naţional,
cinstit, pe bază de bonuri. Draperii, mobilă, covoare, vase treceau
astfel din istoria României în folosinţa „iubiţilor
conducători”. Fireşte, în numele „clasei muncitoare”, dar în folosinţă strict
personală. La 22 iulie 1960, Secretariatul General al Consiliului de
Miniştrii îşi transferă şi el de la Bran 82 obiecte de
artă, printre care – ţine-i-vă bine, stimaţi cititori! –
„perne de puf cu dosul roz, cu saten bleu 51/37”. Se vede că „pernele de
puf cu dosul roz şi cu saten bleu”
deveniseră indispensabile victoriei socialismului în „republica
populară”. Pentru ca, la 31 mai 1962, iată-l şi pe „tovul”
GHEORGHE STOICA care preia, în baza dispoziţiei nr. 2354/31.05.1962 a
Ministerului Industriei Construcţiilor, vreo 40 de aşa-zise „obiecte
muzeale”: ceainice, zaharniţe, farfurii (toate, musai, având imprimate
stema „Tavalera”). Alături însă şi de 59 „obiecte
gospodăreşti” – probabil absolut necesare activităţii
Industriei Construcţiei – ca: platouri, lustre, pahare, suporturi, cuiere,
etajere şi ... oliţă de noapte!
La 5 iunie 1968 se „transferă” la Muzeul Braşov 11 „obiecte la inventar”
(cupe de argint, ibrice, scrumiere) precum şi alte 64 de „obiecte muzeale
şi de inventar” utilizate pe la nunţile şi botezurile
reprezentanţilor „boborului”, de la hotelul „Aro” sau de la hotelul
„Alpin” sus în Poiană la aer curat. Gurile rele susţin că unele
dintre „obiectele de inventar” au ajuns şi pe post de dar de nuntă,
mai ales nişte cupe şi covoare. Doar se ştie ce mult iubeau
soţii Ceauşescu „patrimoniul” – mai ales când aducea dolari. Şi,
după decembrie 1989, Castelul Bran este „vizitat” de „delegaţi”. La
22 iunie 1990, delegaţii ADRIANA ILIESCU şi IOAN JOIŢĂ din
partea trustului „Domus”, preiau „mijloacele fixe şi obiectele de inventar
aparţinând Complexului Muzeistic Bran”, pe baza procesului-verbal nr.
223/22.06.1990. Oricum, era totuşi un progres: de la „bonurile de
mână din anii ‘50, la procese-verbale” din anii ‘70-‘80.
Într-o bună zi la urechile lui Ceauşescu a ajuns vestea că
la Castelul Bran se află o mândreţe de blană de urs donată
de ION GHEORGHE MAURER. CEAUŞESCU s-a congestionat de furie: ca
“prim-vânător al ţării” mai ales la urşi, blana lui MAURER
era o sfidare. Cea mai mare blană de urs nu putea fi decât blana de urs a
“marelui conducător”, a “geniului Carpaţilor”.
Aşa că, peste noapte blana de urs a lui MAURER a “făcut picioare”
şi de la Castelul Bran a ajuns la … Palatul Cotroceni. Într-o altă zi
“savanta de renume mondial” LENUŢA PETRESCU-CEAUŞESCU i-a dat
dispoziţii preşedintei CCES (Consiliul Culturii şi
Educaţiei Socialiste), tovarăşa SUZĂNICA GÂDEA să
trensfere cărţile de la Peleş şi Bran (biblioteca
Arhiducesei ILEANA) la Bucureşti. Cele mai valoroase volume urmau să
intre în biblioteca celor doi, restul la “Biblioteca Naţională”.
Arareori, Ceauşescu punea mâna pe câte o carte veche, la care se holba ce
se holba, apoi o aşeza la loc, plictisit. LENUŢA, în schimb, era
mândră nevoie mare: “să vadă lumea, dragă, că citim.
Ce preocupări avem. Ş-aşa putrezeau acolo!” Ia spus LENUŢA
lui Suzănica la telefon. Suzănica a felicitat-o pentru
“iniţiativă”. Ca de obicei. Tocmai se înfrupta dintr-un platou cu
prăjituri adus de la “Capşa”. Foarte repede, a ieşit însă
la iveală şi reversul “iniţiativei”. În 1976, preşedintele
American GERALD FORD a venit într-o vizită oficială la Bucureşti.
CEAŞESCU a ordonat ca FORD să fie găzduit o noapte la Palatul
Peleş din Sinaia. “Să vadă şi el un Palat ca lumea,
că-n America n-au aşa ceva”, a comentat LENUŢA. Zis şi
făcut. Numai că în camera pregătită ca să înnopteze
preşedintele American, după ce s-au făcut vreo
săptămână “verificările” şi “amenajările” de
rigoare, cineva din echipa de protocol, care pregătea vizita lui FORD, a
observat că biblioteca din cameră era goală. “Da u-u-unde‘s
cărţile?” s-a bâlbâit ceauşescu, speriat. I s-a explicat
că, o parte, se aflau chiar în propria sa bibliotecă. Restul, la
“becese”(BCS, Biblioteca Centrală de Stat): “L-l-luaţi de la
ăia, şi duceţi la P-P-Peleş”, a ordonat pe loc “marele
cârmaci”. Imediat s-a constituit un “commando al cărţii” care a
selecţionat volumele de la “becese” şi, în aceiaşi zi, pe la
miezul nopţii, precum huhurezii, le-au transportat, legate fedeleş,
la Palatul Peleş, unde le-au aşezat în biblioteca încăperii în
care urma să doarmă, doar o singură noapte, preşedintele
american GERALD FORD. Cum a plecat FORD din Sinaia, cărţile au fost
aduse înapoi, la “becese”. Văzuse şi FORD – vorba LENUŢEI – ce
“preocupări avem, dragă”.
În anii când Castelul Bran devenise “bun al întregului popor”, printre
numeroase obiecte de artă jefuite s-a numărat şi celebra
colecţie de icoane pictate pe lemn. Peste
sută de icoane vechi, de o mare valoare, au dispărut
inexplicabil de la Castelul Bran. Pe data de 3.12.1992, la Bran s-a primit un
fax. Provenea de la firma “Transival” (Elveţia) şi se solicitau
preţurile unor icoane, în funcţie de codurile acestora. La vremea
aceea în mass-media s-a vorbit chiar de o reţea internaţională
de traficanţi de obiecte de artă, cu ramificaţii în România.
Fireşte, ca de obicei, totul a rămas în coadă de peşte, cu
toate că presa a incriminat atunci câteva personae cu funcţii în materie
de patrimoniu cultural. Iată, aşadar, că problema
retrocedărilor ridică o alta: cea a jafului obiectelor şi
colecţiilor particulare de artă din castelele şi palatele
naţionalizate. Colecţii particulare care ar putea fi revendicate, la
rândul lor, de proprietarii lor ori de descendenţii acestora. Aflaţi
în ţară ori în străinătate. Colecţii care, uneori,
poate că valorează mai mult chiar decât imobilele propriu-zise.
(Articol preluat din cotidianul
“România Liberă”)