DESPRE  ASOCIAŢIA  PĂSĂRILOR ROŞII

 

      O întreagă Românie, cea dinăuntrul dar şi cea din afara fruntarilor, e cuprinsă de febra întoarcerii pe toate feţele a veştii că Majestatea Sa Regele Mihai a deschis frontal acţiunea juridică prin care reclamă restituirea tuturor imobilelor şi terenurilor care constituie, cu acte doveditoare şi deci în afară de orice dubiu, proprietatea personală a Casei Regale Române. Ba s-au şi întrecut, zor-nevoie, câteva publicaţii din ţară să înfăţişeze dovleacul sondajelor “în rândul cititorilor” (ca şi cum rezolvarea acestei probleme ar fi, colea, de căderea unor sondaje de opinie sau a unui cvasi-referendum naţional!). Şi au făcut-o, subliniind apăsat că felia celor care ar spune NU! Unei atari retrocedări năvăleştecătre 60%. Ceea ce m-a pus pe gânduri e că doar două treimi din cei pe care am apucat să-i “sondez”telefonic, în America şi în două alte ţări cu o emigraţie românească masivă, spun un absolut hotărât DA, în favoarea împilinirii a ceea ce tocmai legile actuale din România, chiar aşa trase de păr cum sunt ele, afirmă limpede că trebuie înfăptuit: a i se restitui Proprietarului ceea ce îi aparţine! (Iar unde-i lege, nu-i tocmeală, nu-i aşa?!)...

     Cei care nu răspund ferm pozitiv, zic ei, sunt “în afara problemei”, căci repunerea Regelui în posesia a ceea ce îi aparţine personal ar fi, chipurile, “o chestiune privată”...

     O chestiune privată sau una de principiu (şi, aşadar, de interes general)..?!

     Cu una, două, trei decizii internaţionale şi alte câteva alunecate pe sub mână acasă, în favoarea restituirii unor proprietăţi particulare se poate face oarecare vâlvă, dar nu... primăvară! În ultimă instanţă, ca stat independent, România ar putea, cel puţin teoretic, să ignore orice altă “decizie juridică” cu excepţia celor dictate de proprii judecători. Evident, practic nu-i dă mâna s-o facă, în conjunctura internaţională în care joacă rolul fetei urâte zorind la joc, să fie peţită. A ignora la vedere, în plină acţiune de coafare, pomădare şi stropire cu apă de trandafiri, a ignora zic, aplicarea exactă, inegrală – deci: corectă! – a propriei legislaţii, şi încă la nivelul de respect internaţional pentru Regele României (Chiar dacă Majestatea Sa nu guvernează), ar însemna încă un autovot de blam. Adică exact ceea ce nu-i trebuie acum României. Dimpotrivă.

     Legea restituirii proprietăţilor private, înstrăinate abuziv în ultimile cinci decenii, este esenţială în desenarea exactă a drumului pe care merge România: cel al democarţiei sau cel al colectivismului comunist. Nici măcar nu e o lege nouă, aceasta e o normă străveche pe pământul românesc, ca şi-n alte părţi ce s-au pretins democartice: “Ceea ce e al meu, al meu e! Al meu trebuie să fie şi nu al altuia”! Geaba pretinde tâlharul din codru, care mi-a jefuit vaca şi-a mulso cu lunile că, de vreme ce i-a dat trifoi, dovadă de bună îngrijire, înseamnă că-i aparţine! Pus în faţa dovezii, nu numai ca trebuie să-şi primească osânda, dar – trebuie să-i restituie proprietarului ce i-a furat: vaca!

     Probabil că tulburarea minţilor, în ce priveşte legea restituirii bunurilor tâlhărite, vine de acolo că, în România, de vreme ce tâlharului nu i s-a dat meritata osândă, aceasta dă gals şi îndrăzneală, şi de aici impertinenţa incredibilă de a pretinde că, deşi – da, jefuită! – vaca tâlhărită nu poate fi dată înapoi, că-i mor lui copiii de foame fără laptele acestei vaci anume; aşa că... sal‘tare taică, şi noroc: mortul de la groapă nu se mai întoarce!

     “Proprietatea privată” este, cu adevărat, Hârtia de Turnesol care pune în plină lumină adevărata coloratură a unei societăţi: democratică ori abuziv-colectivistă (deci comunistă).

     În ceea ce priveşte acţiunile Majestăţii Sale Regele Mihai, după Revoluţia din 1989 (aşadar de când România se pretinde “democratică”!), ele nu sunt altceva decât, prin implicare personală, verificări în faţa opiniei publice internaţionale a identităţii sau a nepotrivirii dintre vorbele şi faptele conducătorilor ultimului deceniu românesc. Când, în primi ani de după Revoluţie, s-a pretins oficial că nimănui dintre cei născuţi pe pământ românesc nu i se poate contesta cetăţenia şi dreptul de a se întoarce în ţara natală, cu propria-i persoană, a Sa şi a Reginei, ambele contestate şi întoarse mojiceşte din drum, Regele a demonstrat lumii şi, în primul rând propriului popor, falsitatea şi ipocrizia conducerii FSN şi PDSR. Când România a sunat din trâmbiţă că e timpul să fie, zor nevoie, primită în NATO, Majestatea Sa s-a dus personal să reclame atenţia Curţilor Regale şi a parlamentelor europene: ca la un semn binoclurile politice s-au fixat asupra Bucureştiului, doar să descopere că... zestrea miresei e pe datorie, cât despre cinste, Moscova nu-şi mai putea ţine râsul...

     Când, în sfârşit Democraţia – pasămite! – a învins, iar CDR-ul bătea tobele sub dirijorul Constantinescu (aparent acelaşi cu cel ce promisese în campania electorală modificarea Constituţiei şi împlinirea voinţei naţionale privind Coroana României), Majestatea Sa a revenit “oficial” în România, a declarat – spre spaima guvernanţilor! – că Exilul (al Casei Regale şi al tuturor românilor) a încetat din acel moment şi, chestiune de drept intern al Casei Regale, a nominalizat-o pe Principesa Margareta drept moştenitoare virtuală a Coroanei. Vă reamintiţi cum parvenitul Constantinescu s-a ridicat în două copite strigând, să se audă până la Moscova şi Pekin, că nu va permite în veci modificarea Constituţiei, şi că, până-i lumea, „poporul său” nu va mai modifica forma de guvernământ?!

     Aceasta n-au fost, nici pe departe, scheme tactice ale Majestăţi Sale pentru dobândirea unui avantaj personal: ele au fost acţiuni startegice menite să înfăptuiască ceea ce Opoziţia Democratică trebuie să împlinească mai cu curaj şi mai eficient, în favoarea poporului român: scoaterea de sub obroc a adevărului. N-au fost, toate acestea, decât Lecţii despre Adevăr, predate de Majestatea Sa, în calitate de părinte şi înţelept al neamului. Îi invit pe cei ce sunt tentaţi să zâmbească, să privească mai cu atenţie nu numai la eficienţa etică şi politică a acestor lecţii, ci şi la puhoiul de insulte şi vorbe de ocară din partea celor otrăviţi, mudării pe care Regele României le-a înfruntat fără clintire şi fără replică, tocmai pentru că nu era vorba depre o „chestiune personală” iar cel aflat în obiectiv nu era o „persoană particulară”.

     Şi, dacă mai există pe ici, pe colo vreo umbră de indoială, iată iarăşi, această nouă ieşire în fruntea armatei sale de nedreptăţiţi, a armatei de români-furaţi-de-ei-înşişi. Acţiunea Casei Regale de a-şi pretinde drepturile – (şi a o face de la altitudinea la care Regelui a ajuns să i se adreseze cu îndreptăţitul titlu, „Majestate”, chiar Iliescu, nu numai preşedinte temporar de ţară dar şi principalul autor al „reizgonirii Regelui” cu mai puţin de zece ani în urmă!) – ei bine, această pretindere legală a proprietăţilor nu este o dovadă de avariţie, cum zbiară Presa Roşie de la Bucureşti. Este vorba, aici, de acţiunea celui mai îndreptăţit reprezentant al democraţiei româneşti, a singurului neatins de molimă politicianismului mafiot, întru verificarea unui principiu fundamental al Revoluţiei Românilor: dacă Regelui Ţării i se restituie ceea ce i-a fost jefuit (şi, mai ales dacă i se restituie nu printr-o „lege specială” ci prin exerciţiul spontan şi corect al actualelor legi!), atunci toţi cei care au fost jefuiţi – de la vlădică până la opincă! – trebuie să-şi reprimească, de îndată, bunurile furate. Fără nici o excepţie, pentru că nu s-a făcut nici o excepţie: s-a aplicat legea.

     Şi dacă nu?!

     Ei bine, dacă ÎNCĂ ODATĂ NU, atunci românii şi România trebuie să-şi ia, de astă-dată definitiv, rămas-bun de la Europa şi de la Lumea Democraţiilor şi să grăbească, în pas de cazacioc, acolo unde o împinge orbirea inconştientă, animalică, a unei pretinse "majorităţi", a unor indivizi ale căror creiere au fost atât de priceput spălate cinci decenii de minciună, încât n-au mai rămas decât ţestele bune de purtat, cât lumea, cuşma bolşevică.

     Va rămâne înscris în istorie că Regele Mihai de România, chit că n-a scos sabia numai pentru cei nedreptăţiţi, dar şi pentru viitorul orbilor, a fost - încă odată, şi încă odată - părăsit de oşteni în teribila încleştare cu cei care dau - din tot sufletul! - şi vrabia din mână, şi cioara de pe gard, în seama Asociaţiei Păsărilor Roşii.

     Şi că a existat, cândva, un popor român.

Timotei URSU

"Lumea Liberă" - New York

 

 

 

 

 

Back