DESPRE ASOCIAŢIA PĂSĂRILOR ROŞII
O întreagă Românie, cea dinăuntrul dar şi cea din afara
fruntarilor, e cuprinsă de febra întoarcerii pe toate feţele a
veştii că Majestatea Sa Regele Mihai a deschis frontal acţiunea
juridică prin care reclamă restituirea tuturor imobilelor şi
terenurilor care constituie, cu acte doveditoare şi deci în afară de
orice dubiu, proprietatea personală a Casei Regale Române. Ba s-au şi
întrecut, zor-nevoie, câteva publicaţii din ţară să
înfăţişeze dovleacul sondajelor “în rândul cititorilor” (ca
şi cum rezolvarea acestei probleme ar fi, colea, de căderea unor
sondaje de opinie sau a unui cvasi-referendum naţional!). Şi au
făcut-o, subliniind apăsat că felia celor care ar spune NU! Unei
atari retrocedări năvăleştecătre 60%. Ceea ce m-a pus
pe gânduri e că doar două treimi din cei pe care am apucat să-i
“sondez”telefonic, în America şi în două alte ţări cu o
emigraţie românească masivă, spun un absolut hotărât DA, în
favoarea împilinirii a ceea ce tocmai legile actuale din România, chiar
aşa trase de păr cum sunt ele, afirmă limpede că trebuie
înfăptuit: a i se restitui Proprietarului ceea ce îi aparţine! (Iar
unde-i lege, nu-i tocmeală, nu-i aşa?!)...
Cei care nu răspund ferm
pozitiv, zic ei, sunt “în afara problemei”, căci repunerea Regelui în
posesia a ceea ce îi aparţine personal ar fi, chipurile, “o chestiune
privată”...
O chestiune privată sau una
de principiu (şi, aşadar, de interes general)..?!
Cu una, două, trei decizii
internaţionale şi alte câteva alunecate pe sub mână acasă,
în favoarea restituirii unor proprietăţi particulare se poate face
oarecare vâlvă, dar nu... primăvară! În ultimă
instanţă, ca stat independent, România ar putea, cel puţin
teoretic, să ignore orice altă “decizie juridică” cu
excepţia celor dictate de proprii judecători. Evident, practic nu-i
dă mâna s-o facă, în conjunctura internaţională în care
joacă rolul fetei urâte zorind la joc, să fie peţită. A
ignora la vedere, în plină acţiune de coafare, pomădare şi
stropire cu apă de trandafiri, a ignora zic, aplicarea exactă,
inegrală – deci: corectă! – a propriei legislaţii, şi
încă la nivelul de respect internaţional pentru Regele României
(Chiar dacă Majestatea Sa nu guvernează), ar însemna încă un
autovot de blam. Adică exact ceea ce nu-i trebuie acum României.
Dimpotrivă.
Legea restituirii
proprietăţilor private, înstrăinate abuziv în ultimile cinci
decenii, este esenţială în desenarea exactă a drumului pe care
merge România: cel al democarţiei sau cel al colectivismului comunist.
Nici măcar nu e o lege nouă, aceasta e o normă străveche pe
pământul românesc, ca şi-n alte părţi ce s-au pretins
democartice: “Ceea ce e al meu, al meu e! Al meu trebuie să fie şi nu
al altuia”! Geaba pretinde tâlharul din codru, care mi-a jefuit vaca şi-a
mulso cu lunile că, de vreme ce i-a dat trifoi, dovadă de bună
îngrijire, înseamnă că-i aparţine! Pus în faţa dovezii, nu
numai ca trebuie să-şi primească osânda, dar – trebuie să-i
restituie proprietarului ce i-a furat: vaca!
Probabil că tulburarea
minţilor, în ce priveşte legea restituirii bunurilor tâlhărite,
vine de acolo că, în România, de vreme ce tâlharului nu i s-a dat meritata
osândă, aceasta dă gals şi îndrăzneală, şi de aici
impertinenţa incredibilă de a pretinde că, deşi – da,
jefuită! – vaca tâlhărită nu poate fi dată înapoi,
că-i mor lui copiii de foame fără laptele acestei vaci anume;
aşa că... sal‘tare taică, şi noroc: mortul de la
groapă nu se mai întoarce!
“Proprietatea privată” este,
cu adevărat, Hârtia de Turnesol care pune în plină lumină
adevărata coloratură a unei societăţi: democratică ori
abuziv-colectivistă (deci comunistă).
În ceea ce priveşte
acţiunile Majestăţii Sale Regele Mihai, după Revoluţia
din 1989 (aşadar de când România se pretinde “democratică”!), ele nu
sunt altceva decât, prin implicare personală, verificări în faţa
opiniei publice internaţionale a identităţii sau a nepotrivirii
dintre vorbele şi faptele conducătorilor ultimului deceniu românesc.
Când, în primi ani de după Revoluţie, s-a pretins oficial că
nimănui dintre cei născuţi pe pământ românesc nu i se poate
contesta cetăţenia şi dreptul de a se întoarce în ţara
natală, cu propria-i persoană, a Sa şi a Reginei, ambele
contestate şi întoarse mojiceşte din drum, Regele a demonstrat lumii
şi, în primul rând propriului popor, falsitatea şi ipocrizia
conducerii FSN şi PDSR. Când România a sunat din trâmbiţă
că e timpul să fie, zor nevoie, primită în NATO, Majestatea Sa
s-a dus personal să reclame atenţia Curţilor Regale şi a
parlamentelor europene: ca la un semn binoclurile politice s-au fixat asupra
Bucureştiului, doar să descopere că... zestrea miresei e pe
datorie, cât despre cinste, Moscova nu-şi mai putea ţine râsul...
Când, în sfârşit Democraţia – pasămite! – a învins, iar
CDR-ul bătea tobele sub dirijorul Constantinescu (aparent acelaşi cu
cel ce promisese în campania electorală modificarea Constituţiei
şi împlinirea voinţei naţionale privind Coroana României),
Majestatea Sa a revenit “oficial” în România, a declarat – spre spaima
guvernanţilor! – că Exilul (al Casei Regale şi al tuturor
românilor) a încetat din acel moment şi, chestiune de drept intern al
Casei Regale, a nominalizat-o pe Principesa Margareta drept moştenitoare
virtuală a Coroanei. Vă reamintiţi cum parvenitul Constantinescu
s-a ridicat în două copite strigând, să se audă până la
Moscova şi Pekin, că nu va permite în veci modificarea
Constituţiei, şi că, până-i lumea, „poporul său” nu va
mai modifica forma de guvernământ?!
Aceasta n-au fost, nici pe
departe, scheme tactice ale Majestăţi Sale pentru dobândirea unui
avantaj personal: ele au fost acţiuni startegice menite să
înfăptuiască ceea ce Opoziţia Democratică trebuie să
împlinească mai cu curaj şi mai eficient, în favoarea poporului
român: scoaterea de sub obroc a adevărului. N-au fost, toate acestea,
decât Lecţii despre Adevăr, predate de Majestatea Sa, în calitate de
părinte şi înţelept al neamului. Îi invit pe cei ce sunt
tentaţi să zâmbească, să privească mai cu atenţie
nu numai la eficienţa etică şi politică a acestor
lecţii, ci şi la puhoiul de insulte şi vorbe de ocară din
partea celor otrăviţi, mudării pe care Regele României le-a
înfruntat fără clintire şi fără replică, tocmai
pentru că nu era vorba depre o „chestiune personală” iar cel aflat în
obiectiv nu era o „persoană particulară”.
Şi, dacă mai există pe ici, pe colo vreo
umbră de indoială, iată iarăşi, această nouă
ieşire în fruntea armatei sale de nedreptăţiţi, a armatei
de români-furaţi-de-ei-înşişi. Acţiunea Casei Regale de
a-şi pretinde drepturile – (şi a o face de la altitudinea la care
Regelui a ajuns să i se adreseze cu îndreptăţitul titlu,
„Majestate”, chiar Iliescu, nu numai preşedinte temporar de ţară
dar şi principalul autor al „reizgonirii Regelui” cu mai puţin de
zece ani în urmă!) – ei bine, această pretindere legală a
proprietăţilor nu este o dovadă de avariţie, cum
zbiară Presa Roşie de la Bucureşti. Este vorba, aici, de
acţiunea celui mai îndreptăţit reprezentant al democraţiei
româneşti, a singurului neatins de molimă politicianismului mafiot,
întru verificarea unui principiu fundamental al Revoluţiei Românilor:
dacă Regelui Ţării i se restituie ceea ce i-a fost jefuit
(şi, mai ales dacă i se restituie nu printr-o „lege specială” ci
prin exerciţiul spontan şi corect al actualelor legi!), atunci
toţi cei care au fost jefuiţi – de la vlădică până la
opincă! – trebuie să-şi reprimească, de îndată,
bunurile furate. Fără nici o excepţie, pentru că nu s-a
făcut nici o excepţie: s-a aplicat legea.
Şi dacă nu?!
Ei bine, dacă ÎNCĂ ODATĂ NU, atunci românii
şi România trebuie să-şi ia, de astă-dată definitiv,
rămas-bun de la Europa şi de la Lumea Democraţiilor şi
să grăbească, în pas de cazacioc, acolo unde o împinge orbirea
inconştientă, animalică, a unei pretinse
"majorităţi", a unor indivizi ale căror creiere au
fost atât de priceput spălate cinci decenii de minciună, încât n-au
mai rămas decât ţestele bune de purtat, cât lumea, cuşma
bolşevică.
Va rămâne înscris în istorie că Regele Mihai de
România, chit că n-a scos sabia numai pentru cei
nedreptăţiţi, dar şi pentru viitorul orbilor, a fost -
încă odată, şi încă odată - părăsit de
oşteni în teribila încleştare cu cei care dau - din tot sufletul! -
şi vrabia din mână, şi cioara de pe gard, în seama Asociaţiei
Păsărilor Roşii.
Şi că a existat, cândva, un popor român.
Timotei URSU
"Lumea Liberă" - New York