COROANA ROMÂNIEI – LEGENDĂ ŞI ADEVĂR ISTORIC
Aşa cum afirma istoricul
şi arhivistul Ionel Gal în Introducere la o anumită lucrare [2],
„Totdeauna şi pretutindeni umanitatea şi-a exprimat
conştiinţa propriei valori, şi-a definit concepţiile,
şi-a sintetizat idealurile prin însemne şi simboluri, metafore
plastice ce au dobândit în timp atributu permanenţei, puterea de a
străbate secole.
Apărut odată cu societatea, din nevoie de exprimare a
individualităţii, de definire a atributelor unor persoane sau
colectivităţi, dezvoltat paralel cu evoluţia civilizaţiei
umane, simbolul a reflectat preocupările şi aspiraţiile
societăţii în care s-a născut”.
Simbolurile sau însemnele încadrate potrivit regulilor heraldice (stemele,
steagurile, decoraţiile, coroanele suveranilor, sceptrele) menţin
conştiinţa trează a popoarelor cărora le aparţin a
individualităţii acestora şi a parcurgerii etapelor istorice de
progres şi civilizaţie.
Românii s-au înscris de la început în fenomenul heraldic, fenomen cu
caracter profund european, astfel încât în toată istoria au creat şi
folosit simboluri menite să insufle încredere şi să prezinte
celorlalte popoare hotărârea lor nestrămutată de a-şi
păstra fiinţa naţională şi de a-şi cinsti
tradiţiile.
Coroana cu simbol a fost figurată în diferite picturi murale, cărţi
bisericeşti sau laice, lespezi funerare, etc, pe creştetul celor din
familia domnitoare sau în stemele Ţărilor Române ca timbru,
evidenţiind aspiraţiile de independenţă şi participare
egală a românilor la înţelegerile cu celelalte ţări.
La început coroanele domnitorilor erau de tip deschis, voievodale apoi
princiare. Unele ca anvergură amintesc de coroanele împăraţilor
Bizanţului (Mănăstirea Cozia – coroana lui Mircea cel
Bătrân).
În Ţara Românească la sfârşitul secolului XVI apare coroana
domnească închisă. Astfel [1,p.51] Mihnea Turcitul foloseşte
acest tip de coroană în sigiliul său din 1587. În veacul urmâtor
însă acest tip de coroană este mai des folosit (stema lui Matei
Basarab pe Pravila de la Govora – 1640, sigiliul lui Mihail Radu din 1658, etc.
spre a fi adoptat cu precădere de Grigore I Ghica şi Şerban
Cantacuzino şi aproape în exclusivitate de Constantin Brâncoveanu – pe
considerentul că el fusese creat în 1698 principe al Sf. Imperiu de
către împăratul Leopold I); ulterior Ştefan Cantacuzino şi
apoi în 1716, mai toţi domnii fanarioţi încep să-şi
timbreze scuturile, atât în stemele de stat cât şi în cele de familie cu
coroane închise, cele deschise având o întrebuinţare mai redusă
[1,p.51].
În Moldova figurarea coroanelor este identică cu cea din Ţara
Românească (aspect voievodal apoi princiar, câteodată ca
anvergură cu cea de tip imperial).
Sub domnul Mihail Şuţu stema de pe pecetea Moldovei din 1819 este
timbrată de o coroană regală.
De asemenea, sub domnul Mihail Sturza (1834-1849) stema Moldovei
ocrotită de un mantou de purpură căptuşit cu hermină
este timbrată de o coroană regală.
Coroana regală în stema Moldovei este folosită şi de ultimul
domnitor al acestei ţări Grigore Alexandru Ghica (1849-1856) [1,p.124-125].
Utilizarea în stema Moldovei a coroanei regale în secolul XIX se
datorează tradiţiei istorice din secolul al XV-lea bazată pe o
pretinsă obţinere de către Alexandru cel Bun a titlului de
despot şi a însemnelor aferente acestui rang (coroana suverană
şi halamida de purpură), această demnitate fiindu-i
acordată, cum se credea, de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul în
urma prezumatei sale treceri în 1424 prin Moldova cu prilejul înapoierii la
Constantinopol din cunoscuta sa călătorie întreprinsă în Europa
occidentală [1,p.142].
Această tradiţie puternic acreditată în principatul
moldovean de-a lungul veacurilor s-a dovedit totuşi a nu corespunde
realităţii, studiile mai recente (Alexandru Elian, 1964) demonstrând
cu numeroase probe că întâlnirea dintre cei doi suverani n-a avut
niciodată loc, acordarea titlului şi însemnelor de despot lui
Alexandru cel Bun constituind o pură ficţiune [1,p.142]. În decursul
vremii, la întreţinerea legendei au contribuit Dimitrie Cantemir, mitropolitul
Gheorghe al III-lea al Moldovei (1723-1729), Gheorghe Asachi prin litografia sa
reprezentând scena imaginară a primirii însemnelor [1,p.142].
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza stema Principatelor Unite era
timbrată de o coroană regală.
Mai târziu, Mihail Kogălniceanu va reafirma cu toată tăria
în şedinţa din 27 martie 1867 a Camerei Deputaţilor că Ioan
Paleologul a trimis o coroană lui Alexandru cel Bun.
Carol I, ca principe, preia stema României timbrată de o coroană
regală din aur, proiectul de lege pentru fixarea şi stabilirea
armelor României, fiind adoptat de Camera Deputaţilor în martie 1867
şi de Senat în şedinţa din 12/24 aprilie acelaşi an
după care tot în aprilie este promulgată legea de suveran [1,p.159].
După ricarea României la rang de Regat în anul 1881, în stema
ţării a fost înlocuită coroana regală de aur ce timbra
pavilionul de purpură prin Coroana de Oţel confecţionată la
Arsenalul armatei din Bucureşti din oţelul unui tun turcesc capturat
la Plevna de ostaşii români.
În figura 1 este prezentată Coroana de oţel a României. Figura
este reprodusă după lucrarea doamnei prof. univ. dr. Maria Dogaru
[2]. Coroana este compusă dintr-un cerc frontal cu opt arcuri ornate ce se
unesc sub un glob pe care este plasată Crucea „Trecerea Dunării”
[2,p.143].
Decoraţia „Trecerea
Dunării” a fost instituită în martie 1878 pentru a răsplăti
pe cei care au contribuit la câştigarea independenţei de stat
prestând servicii efective pe lângă armata de operaţiuni de pe
ţărmul drept al Dunării [2,p.130].
Cu ocazia înălţării României la rangul de Regat, poetul
Vasile Alecsandri scrie la Mirceşti, la 28 aprilie 1881 „Imnul Coroanei”
în care reia tradiţia istorică a coroanei regale a Moldovei:
De secoli dispărută în noaptea neguroasă
Tu azi apari la lume, coroană maiestoasă,
Cu opt regeşti floroane, însemn nepieritor
De glorie, mărire, tărie şi onor!
—————————————————————
Într-un oţel războinic schimbând anticu-ţi
aur,
Cât soarele de-nalţă, lucindă cât şi
el,
Trăiască-a ta splendoare vărsată în
oţel.
Totuşi legenda coroanei
regale a Moldovei are un sâmbure de adevăr generat de recunoaşterea
Mitropoliei Moldovei.
În cursul domniei lui Petru Muşat (c. 1378 - c. 1391) s-au făcut
primele încercări pentru recunoaşterea oficială a Bisericii
Moldovei de către Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, deci, ca
şi în cazul Mitropoliei Ungrovlahiei (recunoscută în mai 1359 de
către Sinodul Patriarhiei ecumenice) [4,p.69;63].
Cererea lui Petru I Muşat către Patriarhia ecumenică s-a
făcut deoarece aceasta socotea că s-ar recunoaşte şi
independenţa statului Moldovei şi s-ar înlătura pretenţiile
de suzeranitate din partea Poloniei[4,p.69].
Datorită neînţelegerilor dintre domnitorii Moldovei şi
ierarhii bisericii ortodoxe moldovene, pe de o parte şi patriarhul Antonie
pe de altă parte, nu s-a reuşit recunoaşterea Mitropoliei
Moldovei.
Conflictul cu Patriarhia a fost stins deplin când în locul patriarhului
Antonie a fost ales patriarhul Matei iar pe tronul Moldovei a urmat Alexandru
cel Bun (1400-1432).
Printr-o gramată patriarhală şi o scrisoare către
Alexandru cel Bun, amândouă cu dat de 26 iulie 1401, patriarhul
recunoştea pe mitropolitul Iosif al Moldovei propus de Alexandru cel Bun
[4,p.71].
Recunoaşterea celor două Mitropolii, a Ţării Româneşti
şi a Moldovei de către Patriarhia ecumenică constituie o
devenire superioară a principatelor româneşti.
Coroana Regală de
Oţel a României se constituie ca INSEMN STATAL.
Tot ca însemn statal se constituie şi sceptrul de încoronare a Regelui Ferdinand I ca Rege al tuturor
românilor (Alba-Iulia, 15 octombrie 1922) reprezentat în figura 2 după
lucrarea doamnei prof. univ. dr. Maria Dogaru [2].
Acest sceptru, însemn al puterii, reprezintă pe lângă
suveranitate şi STATUL NAŢIONAL UNITAR ROMÂN. Astfel, în partea
superioară a sceptrului, pe generatoare sunt plasate personaje feminine,
formând un grup statutar şi purtând costume populare reprezentând
provinciile istorice reunite prin voinţa poporului român; personajele
susţin globul crucifer având deasupra acvila. [2,p.166].
Având în vedere importanţa însemnelor statale ale naţiunii române
consider următoarele:
1. – Revenirea la stema de stat
promulgată prin Legea din 23 iulie 1921 chiar dacă statul este
republică, ţinând seama că:
a) actuala stemă este despuiată de însemnul
independenţei de stat;
b) România a parcurs o etapă pe scara civilizaţiei care nu
trebuie negată. Alte state conştiente, prin guvernanţii lor, de
tradiţiile şi rolul jucat în istorie au adoptat stemele timbrate cu
coroanele specifice, chiar dacă sunt republici (Ungaria, Polonia, Cehia
şi mai ales Rusia);
c) – Însemnele statale, Coroana
de Oţel şi Sceptrul Regelui Ferdinand, marchează situarea
României ca partener egal al celorlalte state şi caracterul României ca
stat naţional unitar precum şi participarea ca ROMÂNI în cadrul
Uniunii Europene.
2. – Însemnele principatelor
figurate în cartierele scutului stemei să fie încoronate deoarece
constituirea României ca stat s-a făcut prin unirea unor state surori
întemeiate cu mult înainte (vezi argumentul Rusiei pentru răpirea
Basarabiei în 1812: Basarabia a fost eliberată de sub turci, nu luată
de la români);
3. – Aducerea la
festivităţile mari a însemnelor statale ale României cu onoruri
aşa cum fac alte state conştiente de valoarea acestor simboluri (de
exemplu Ungaria);
4. – Coroana şi sceptrul
aparţin patrimoniului spiritual al naţiunii române după cum
spunea Vasile Alecsandri cu privire la noul statut al României (egală cu
celelalte state):
O! Zi solemnă, sacră!
O! Zi de neuitare!
Viteaza Românie în mândra-I
neatârnare!
Pe sine se-ncoroană cu braţu-i glorios
Şi-n ochi-i viitorul
resplandă radios.
NOTE
1. Timbru – termen care
indică elementele exterioare ale scutului legate de coif, respectiv: a)
coroana coifului; b) creştet; c) lambrechini; d) mantou sau pavilion.
Denumirea de timbru provine din limba franceză timbre din cuză
că în urma unei lovituri cu lancia sau spada asupra coifului (aşezat
deasupra scutului) scotea un suntet asemănător cu acela a unui clopot
fără limbă – timbre [3,p.221; 5,p.107].
2. Mantou – ornament exterior
al scutului alcătuit din purpură şi căptuşit cu
hermină, simbol al marilor dregători de stat [3,p.160].
3. Pavilion – ornament exterior
scutului sub formă de mantou, prevăzut în partea superioară cu
un baldachin. Este alcătuit din purpură, căptuşit cu
hermină, brodat cu franjuri şi ciucuri din fir de aur.
Simbolizează cortul sub care membrii familiilor domnitoare îşi
adăpostesc armele. Uneori acesta este reprezentat şi în armele de
stat, fără baldachim, semnificaţia păstrându-se totuşi
[3,p.183].
4. Sceptrul (în heraldică)
– figură heraldică artificială, de forma unui baston având
extremitatea superioară îngroşată, simbol şi atribut al
puterii suzerane. De obicei sceptrul face parte din elementele exterioare
scutului stemei [3,p.205].
BIBLIOGRAFIE
1. Cernovodeanu Dan
„Ştiinţa şi arta heraldică în România”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
2. Dogaru Maria „Aspiraţia
poporului român spre unitate şi independenţă oglindită în
simbol. Album heraldic”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
3. Gal Ionel (coordonator)
„Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
4. Păcurariu Mircea
„Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, 1978.
5. Sturdza – Săuceşti
Marcel „Heraldica – tratat tehnic”, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974.
Alexandru Grigorie Pisoschi
Mişcarea pentru Monarhia Constituţională, Cluj