COROANA  ROMÂNIEI – LEGENDĂ ŞI ADEVĂR ISTORIC

 

Aşa cum afirma istoricul şi arhivistul Ionel Gal în Introducere la o anumită lucrare [2], „Totdeauna şi pretutindeni umanitatea şi-a exprimat conştiinţa propriei valori, şi-a definit concepţiile, şi-a sintetizat idealurile prin însemne şi simboluri, metafore plastice ce au dobândit în timp atributu permanenţei, puterea de a străbate secole.

Apărut odată cu societatea, din nevoie de exprimare a individualităţii, de definire a atributelor unor persoane sau colectivităţi, dezvoltat paralel cu evoluţia civilizaţiei umane, simbolul a reflectat preocupările şi aspiraţiile societăţii în care s-a născut”.

Simbolurile sau însemnele încadrate potrivit regulilor heraldice (stemele, steagurile, decoraţiile, coroanele suveranilor, sceptrele) menţin conştiinţa trează a popoarelor cărora le aparţin a individualităţii acestora şi a parcurgerii etapelor istorice de progres şi civilizaţie.

Românii s-au înscris de la început în fenomenul heraldic, fenomen cu caracter profund european, astfel încât în toată istoria au creat şi folosit simboluri menite să insufle încredere şi să prezinte celorlalte popoare hotărârea lor nestrămutată de a-şi păstra fiinţa naţională şi de a-şi cinsti tradiţiile.

Coroana cu simbol a fost figurată în diferite picturi murale, cărţi bisericeşti sau laice, lespezi funerare, etc, pe creştetul celor din familia domnitoare sau în stemele Ţărilor Române ca timbru, evidenţiind aspiraţiile de independenţă şi participare egală a românilor la înţelegerile cu celelalte ţări.

La început coroanele domnitorilor erau de tip deschis, voievodale apoi princiare. Unele ca anvergură amintesc de coroanele împăraţilor Bizanţului (Mănăstirea Cozia – coroana lui Mircea cel Bătrân).

În Ţara Românească la sfârşitul secolului XVI apare coroana domnească închisă. Astfel [1,p.51] Mihnea Turcitul foloseşte acest tip de coroană în sigiliul său din 1587. În veacul urmâtor însă acest tip de coroană este mai des folosit (stema lui Matei Basarab pe Pravila de la Govora – 1640, sigiliul lui Mihail Radu din 1658, etc. spre a fi adoptat cu precădere de Grigore I Ghica şi Şerban Cantacuzino şi aproape în exclusivitate de Constantin Brâncoveanu – pe considerentul că el fusese creat în 1698 principe al Sf. Imperiu de către împăratul Leopold I); ulterior Ştefan Cantacuzino şi apoi în 1716, mai toţi domnii fanarioţi încep să-şi timbreze scuturile, atât în stemele de stat cât şi în cele de familie cu coroane închise, cele deschise având o întrebuinţare mai redusă [1,p.51].

În Moldova figurarea coroanelor este identică cu cea din Ţara Românească (aspect voievodal apoi princiar, câteodată ca anvergură cu cea de tip imperial).

Sub domnul Mihail Şuţu stema de pe pecetea Moldovei din 1819 este timbrată de o coroană regală.

De asemenea, sub domnul Mihail Sturza (1834-1849) stema Moldovei ocrotită de un mantou de purpură căptuşit cu hermină este timbrată de o coroană regală.

Coroana regală în stema Moldovei este folosită şi de ultimul domnitor al acestei ţări Grigore Alexandru Ghica (1849-1856) [1,p.124-125].

Utilizarea în stema Moldovei a coroanei regale în secolul XIX se datorează tradiţiei istorice din secolul al XV-lea bazată pe o pretinsă obţinere de către Alexandru cel Bun a titlului de despot şi a însemnelor aferente acestui rang (coroana suverană şi halamida de purpură), această demnitate fiindu-i acordată, cum se credea, de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul în urma prezumatei sale treceri în 1424 prin Moldova cu prilejul înapoierii la Constantinopol din cunoscuta sa călătorie întreprinsă în Europa occidentală [1,p.142].

Această tradiţie puternic acreditată în principatul moldovean de-a lungul veacurilor s-a dovedit totuşi a nu corespunde realităţii, studiile mai recente (Alexandru Elian, 1964) demonstrând cu numeroase probe că întâlnirea dintre cei doi suverani n-a avut niciodată loc, acordarea titlului şi însemnelor de despot lui Alexandru cel Bun constituind o pură ficţiune [1,p.142]. În decursul vremii, la întreţinerea legendei au contribuit Dimitrie Cantemir, mitropolitul Gheorghe al III-lea al Moldovei (1723-1729), Gheorghe Asachi prin litografia sa reprezentând scena imaginară a primirii însemnelor [1,p.142].

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza stema Principatelor Unite era timbrată de o coroană regală.

Mai târziu, Mihail Kogălniceanu va reafirma cu toată tăria în şedinţa din 27 martie 1867 a Camerei Deputaţilor că Ioan Paleologul a trimis o coroană lui Alexandru cel Bun.

Carol I, ca principe, preia stema României timbrată de o coroană regală din aur, proiectul de lege pentru fixarea şi stabilirea armelor României, fiind adoptat de Camera Deputaţilor în martie 1867 şi de Senat în şedinţa din 12/24 aprilie acelaşi an după care tot în aprilie este promulgată legea de suveran [1,p.159].

După ricarea României la rang de Regat în anul 1881, în stema ţării a fost înlocuită coroana regală de aur ce timbra pavilionul de purpură prin Coroana de Oţel confecţionată la Arsenalul armatei din Bucureşti din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna de ostaşii români.

În figura 1 este prezentată Coroana de oţel a României. Figura este reprodusă după lucrarea doamnei prof. univ. dr. Maria Dogaru [2]. Coroana este compusă dintr-un cerc frontal cu opt arcuri ornate ce se unesc sub un glob pe care este plasată Crucea „Trecerea Dunării” [2,p.143].

Decoraţia  „Trecerea Dunării” a fost instituită în martie 1878 pentru a răsplăti pe cei care au contribuit la câştigarea independenţei de stat prestând servicii efective pe lângă armata de operaţiuni de pe ţărmul drept al Dunării [2,p.130].

Cu ocazia înălţării României la rangul de Regat, poetul Vasile Alecsandri scrie la Mirceşti, la 28 aprilie 1881 „Imnul Coroanei” în care reia tradiţia istorică a coroanei regale a Moldovei:

 

De secoli dispărută în noaptea neguroasă

Tu azi apari la lume, coroană maiestoasă,

Cu opt regeşti floroane, însemn nepieritor

De glorie, mărire, tărie şi onor!

—————————————————————

Prin foc ai fost purtată de Timp, al lumei faun

Într-un oţel războinic schimbând anticu-ţi aur,

Cât soarele de-nalţă, lucindă cât şi el,

Trăiască-a ta splendoare vărsată în oţel.

 

Totuşi legenda coroanei regale a Moldovei are un sâmbure de adevăr generat de recunoaşterea Mitropoliei Moldovei.

În cursul domniei lui Petru Muşat (c. 1378 - c. 1391) s-au făcut primele încercări pentru recunoaşterea oficială a Bisericii Moldovei de către Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, deci, ca şi în cazul Mitropoliei Ungrovlahiei (recunoscută în mai 1359 de către Sinodul Patriarhiei ecumenice) [4,p.69;63].

Cererea lui Petru I Muşat către Patriarhia ecumenică s-a făcut deoarece aceasta socotea că s-ar recunoaşte şi independenţa statului Moldovei şi s-ar înlătura pretenţiile de suzeranitate din partea Poloniei[4,p.69].

Datorită neînţelegerilor dintre domnitorii Moldovei şi ierarhii bisericii ortodoxe moldovene, pe de o parte şi patriarhul Antonie pe de altă parte, nu s-a reuşit recunoaşterea Mitropoliei Moldovei.

Conflictul cu Patriarhia a fost stins deplin când în locul patriarhului Antonie a fost ales patriarhul Matei iar pe tronul Moldovei a urmat Alexandru cel Bun (1400-1432).

Printr-o gramată patriarhală şi o scrisoare către Alexandru cel Bun, amândouă cu dat de 26 iulie 1401, patriarhul recunoştea pe mitropolitul Iosif al Moldovei propus de Alexandru cel Bun [4,p.71].

Recunoaşterea celor două Mitropolii, a Ţării Româneşti şi a Moldovei de către Patriarhia ecumenică constituie o devenire superioară a principatelor româneşti.

Coroana Regală de Oţel a României se constituie ca INSEMN STATAL.

Tot ca însemn statal se constituie şi sceptrul de încoronare a Regelui Ferdinand I ca Rege al tuturor românilor (Alba-Iulia, 15 octombrie 1922) reprezentat în figura 2 după lucrarea doamnei prof. univ. dr. Maria Dogaru [2].

Acest sceptru, însemn al puterii, reprezintă pe lângă suveranitate şi STATUL NAŢIONAL UNITAR ROMÂN. Astfel, în partea superioară a sceptrului, pe generatoare sunt plasate personaje feminine, formând un grup statutar şi purtând costume populare reprezentând provinciile istorice reunite prin voinţa poporului român; personajele susţin globul crucifer având deasupra acvila. [2,p.166].

Având în vedere importanţa însemnelor statale ale naţiunii române consider următoarele:

1. – Revenirea la stema de stat promulgată prin Legea din 23 iulie 1921 chiar dacă statul este republică, ţinând seama că:

a)  actuala stemă este despuiată de însemnul independenţei de stat;

b)  România a parcurs o etapă pe scara civilizaţiei care nu trebuie negată. Alte state conştiente, prin guvernanţii lor, de tradiţiile şi rolul jucat în istorie au adoptat stemele timbrate cu coroanele specifice, chiar dacă sunt republici (Ungaria, Polonia, Cehia şi mai ales Rusia);

c) – Însemnele statale, Coroana de Oţel şi Sceptrul Regelui Ferdinand, marchează situarea României ca partener egal al celorlalte state şi caracterul României ca stat naţional unitar precum şi participarea ca ROMÂNI în cadrul Uniunii Europene.

2. – Însemnele principatelor figurate în cartierele scutului stemei să fie încoronate deoarece constituirea României ca stat s-a făcut prin unirea unor state surori întemeiate cu mult înainte (vezi argumentul Rusiei pentru răpirea Basarabiei în 1812: Basarabia a fost eliberată de sub turci, nu luată de la români);

3. – Aducerea la festivităţile mari a însemnelor statale ale României cu onoruri aşa cum fac alte state conştiente de valoarea acestor simboluri (de exemplu Ungaria);

4. – Coroana şi sceptrul aparţin patrimoniului spiritual al naţiunii române după cum spunea Vasile Alecsandri cu privire la noul statut al României (egală cu celelalte state):

O! Zi solemnă, sacră! O! Zi de neuitare!

Viteaza Românie în mândra-I neatârnare!

Pe sine se-ncoroană cu braţu-i glorios

Şi-n ochi-i viitorul resplandă radios.

 

 

NOTE

1. Timbru – termen care indică elementele exterioare ale scutului legate de coif, respectiv: a) coroana coifului; b) creştet; c) lambrechini; d) mantou sau pavilion. Denumirea de timbru provine din limba franceză timbre din cuză că în urma unei lovituri cu lancia sau spada asupra coifului (aşezat deasupra scutului) scotea un suntet asemănător cu acela a unui clopot fără limbă – timbre [3,p.221; 5,p.107].

2. Mantou – ornament exterior al scutului alcătuit din purpură şi căptuşit cu hermină, simbol al marilor dregători de stat [3,p.160].

3. Pavilion – ornament exterior scutului sub formă de mantou, prevăzut în partea superioară cu un baldachin. Este alcătuit din purpură, căptuşit cu hermină, brodat cu franjuri şi ciucuri din fir de aur. Simbolizează cortul sub care membrii familiilor domnitoare îşi adăpostesc armele. Uneori acesta este reprezentat şi în armele de stat, fără baldachim, semnificaţia păstrându-se totuşi [3,p.183].

4. Sceptrul (în heraldică) – figură heraldică artificială, de forma unui baston având extremitatea superioară îngroşată, simbol şi atribut al puterii suzerane. De obicei sceptrul face parte din elementele exterioare scutului stemei [3,p.205].

 

 

BIBLIOGRAFIE

1. Cernovodeanu Dan „Ştiinţa şi arta heraldică în România”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

2. Dogaru Maria „Aspiraţia poporului român spre unitate şi independenţă oglindită în simbol. Album heraldic”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

3. Gal Ionel (coordonator) „Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

4. Păcurariu Mircea „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, 1978.

5. Sturdza – Săuceşti Marcel „Heraldica – tratat tehnic”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.

 

Alexandru Grigorie Pisoschi

Mişcarea pentru Monarhia Constituţională, Cluj

 

 

Back