COMPLEXUL „PELEŞ”
trebuie să reintre în proprietatea M.S. Regelui
Mihai al României
Cererea M.S. Regelui Mihai al României
de a i se restitui imobilele proprietate personală inclusiv Complexul –
PELEŞ, o consider în ordinea firească a lucrurilor, după ce
puterea Comunistă instalată în fruntea Statului Român după
06.03.1945 a fost înlăturată în Dec. 1989, dar din păcate
continuată şi după această dată până în ziua de
astăzi prin efecte şi mentalităţi. Ceea ce s-a furat cu
bună ştiinţă în condiţiile specifice actelor de
tâlhărie nu poate fi remediat decât prin recunoaşterea şi
aplicarea principiului „restituţio in integrum”. (Un ţăran pe
care îl reprezentam într-un proces de revendicare a unei proprietăţi
mi-a spus „domnule avocat ăsta nu-i Stat, ăsta-i tâlhar”). De
principiul menţionat trebuie să beneficieze orice cetăţean
inclusiv M.S. Regele Mihai. – Actuala conducere a Statului respectiv guvernul
României nu are ce discuta şi hotărâ pe marginea cereri Regelui decât
să se conformeze dispoz. Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor
imobile preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945-22.12.1989. –
În ceea ce priveşte Complexul „PELEŞ” consider că trebuie
să revină în proprietatea M.S. Regele Mihai. Întreţinerea,
păstrarea şi conservarea Complexului nu vor putea fi asigurate decât
prin menţinerea lui în circuitul turistic, care ar putea acoperi în parte
cheltuielile de întreţinere. În diferite perioade, accesul vizitatorilor a
fost interzis, iar regimul comunist, incapabil să înţeleagă
valoarea aşezământului, nu a fost dispus să asigure cheltuielile
necesare de întreţinere şi păstrare a domeniului. Fără
să asigure o anumită temperatură constantă (impusă de
altitudinea la care este amplasat Castelul) s-au produs fenomene de condens
care au afectat construcţia şi o mare parte din obiectele de
artă existente, mai ales tablourile unele de mărimi impresionante. În
faţa dezastrului a fost necesară înfiinţarea unui atelier de
recondiţionare şi reparare a tablourilor, care a funcţionat în
palatul de la Posada al Principesei Marta Bibescu. (După relatările
pe care le-am primit de la o fostă clientă a subsemnatului, o parte din
tablourile aduse la Posada ar fi luat alte drumuri!).
Pot să afirm cu certitudine: Castelul PELEŞ nu este locuibil,
şi deci nu probleme de natură locativă a determinat pe M.S.
Regele Mihai să solicite retrocedarea Complexului. Ultimii locatari de
durată au fost cei 12 elevi din clasa specială colegi – atunci – în
anii ‘30 – cu Marele Voievod Mihai de Alba Iulia. (printre care şi cel ce
scrie aceste rânduri). În sezonul de iarnă (în timpul clasei a II-a
şi a III-a) cursurile s-au desfăşurat în Castelul Peleş,
unde eram cazaţi şi se servea şi masa. În afară de noi
elevii (profesorii erau cazaţi în clădirea Corpului de gardă)
şi uneori cei doi aghiotanţi regali care conduceau clasa: G-al Tr.
Eremia Grigorescu şi Col. Emil Pălăngeanu, nu locuia nimeni în
Castel în afară de castelanul Soare şi familia acestuia. După
clasa a III-a cursurile s-au desfăşurat în Cladirea corpului de
gardă. Nici Regele Carol al II-lea şi nici prinţul
moştenitor Regele Mihai I-ul nu au locuit în castelul Peleş
reşedinţa lor fiind la Foişor (clădire modernă şi
afirmativ mărită în timpul regimului comunist).
Clădirea Castelului Peleş, era încă din anii ‘30 destul de
sensibilă la trepidaţii cauzate îndeosebi de noi elevii din clasa
specială care mai alergam şi ne zbenguiam pe coridoarele castelului,
fapt care a şi determinat mutarea clasei în Clădirea corpului de
gardă.-
Prin retrocedarea Complexului PELEŞ s-ar înfăptui în alt plan tot
o privatizare ştiut fiind că Statul a fost şi este cel mai prost
gospodar şi administrator. (Cu această frază şi-a început
cursul de economie politică profesorul meu Aristide Bazilescu în anul
universitar 1941-1942.) un adevăr banal pe care toţi îl recunosc dar
nu vor să-l şi aplice. – Ţin să amintesc că în Ungaria
comunistă s-a restituit conţilor maghiari pentru administrare,
întreţinere şi păstrare castelele foste proprietăţi
ale acestora, cu obligaţia de a le menţine în circuitul turistic. Noi
românii nu numai că i-am deposedat pe boieri de conacele şi aşezămintele
lor, dar am transformat „lupta de clasă” în „lupta de case” reuşind
să le distrugem. Era încă o biruinţă împotriva
feudalismului, imperialismului şi capitalismului, etc.
Ioan Gh. Jurchescu
avocat pensionar
unul din colegii de clasă ai M.S. Regele Mihai
Intervievat de Arnould Chaffanjon în revista “Point de
vue”, Regele Mihai mărturiseşte în legătură cu revenirea sa
în Intervievat de Arnould Chaffanjon în revista “Point de vue”, Regele Mihai
mărturiseşte în legătură cu revenirea sa în România
următoarele: “Dar ceea ce mă interesează azi, privitor la
posibila reîntoarcere în România, nu este reacţia Occidentului, ci cea a
românilor, singurii în măsură să decidă această
problemă. Singurul meu program, ţin să precizez odată în
plus: să mă aştern pe treabă în vederea recostruirii
ţării, apoi vom vedea ce va decide poporul român” (citat după
Dan Costescu, “Şi totuşi Regele”).
Regele Mihai s-a şi apucat de treabă, dând
prima lecţie drasctică, şocantă nu doar guvernanţilor,
ci întregii oligarhii neocomuniste din România. Cererea de retrocedare a
Castelului Peleş cu întreg domeniul aparţinător trebuie
citită în primul rând în registrul ei simbolic şi apoi în cel
pragmatic. Nu este Regele Mihai un simbol al unei Românii aşezate sub pavăza
celei mai bune Constituţii, cea din 1923? Regele s-a întors să ne
aducă aminte ceea ce am uitat de o jumătate de veac, şi anume
că forţa legii trebuie să guverneze ţara, şi nu legea
forţei ascunse, perfide, bazate pe solidaritatea gregară a
ofiţerilor de securitate, a activiştilor, a clientelei lor politice
şi a unei intelectualităţi obedite, care a abdicat demult de la
condiţia ei esenţială de a fiinţa: rostirea devărului
cu orice preţ. Suntem la porţile Orientului, unde toate sunt luate
prea uşor. Observaţia lui Raymond Poincaré mi se pare astăzi
de-a dreptul suavă în comparaţie cu grotescul de proporţii al
scenariului pus la cale de clasa politică românească în cei
doisprezece ani de la Revoluţie. Că România nu a ajuns încă
să fie un stat de drept este limpede pentru oricine, când încălcarea
Constituţiei, aşa iorgovană cum este, o comite însuşi
preşedintele ţării, candidând ilegal la ultimile alegeri. Dar
s-a aplicat oare legea în cercetarea tragediilor din timpul Revoluţiei
şi a pedepsirii celor răspunzători de ele? Dacă se
înfăptuia adevărata justiţie, camarila de astăzi în frunte
cu preşedintele trebuia pusă la răcoare demult. Nu numai că
nu s-a făcut lumină asupra crimelor comise în timpul Revoluţiei
şi a mineriadelor, dar puţinii găsiţi ca implicaţi în
orori, precum Stănculescu, Ghiţac, Cozma, sunt pe cale a fi
graţiaţi de mărinimia actualilor guvernanţi în baza
complicităţii cu haita ce caracterizează era postcomunistă
din România. S-a implementat oare legea Ticu Dumitrescu în activitatea CNSAS?
Nici pomeneală de aşa ceva. Ca în cel mai abominabil coşmar,
legea a fost într-atât falsificată, încât să devină, cum s-a
observat demult un instrument de conspirare a Securităţii şi de
albire a dosarelor, cum a dovedit-o farsa alegerilor prezidenţiale şi
atâtea alte cazuri de securişti notorii, învechiţi în rele, dar
scoşi basma curată. Numele lui Pleşu, Patapievici, Dinescu,
Onişoru vor rămâne în veşnicie legate de această
farsă, o pildă de cădere în nemernicie a inteligenţei cu o
gelatinoasă coloană vertebrală. Sclipirea inteligenţei
fără morala ne întristează şi ne dezgustă ca orice dar
dat omului de Dumnezeu, dar distorsionat spre slujirea Satanei. N-au
făcut-o asta cărturarii şi fariseii din timpul lui Isus? Aveau
şi ei o operă în spate ca şi duplicitarii noştri
“rezistenţi” prin cultură. Faima lor a plătit în faţa lui
Dumnezeu, iar cei două mii de ani scurşi i-au fixat definitiv unde
merită, pentru că timpul dă întotdeauna dreptate lui Dumnezeu,
judecata timpului fiind chiar Vox Dei.
Piatra unghiulară a oricărei democraţii
este respectul proprietăţii private, care în România lui Ion Iliescu
continuă să fie sfidată în dauna proprietarilor autentici
şi sacru protejată în avantajul oligarhiei roşii
îmbogăţite peste noapte din jaful colosal al economiei naţionale
şi al contribuabilului de rând. Jocul viclean de-a privatizarea este
intreţinut de mai bine de un deceniu, cel al falimentării
băncilor, al feluritelor comisii şi comitete de investiţii în
favoarea securiştilor, feseniştilor metamorfozaţi sub alte nume,
dar mereu aceiaşi – de asemenea. Legea este doar pentru acarul Păun,
pentru cei slabi şi terorizaţi de o viaţă sub nivelul
sărăciei. Într-un asemenea context, cererea Casei Regale a produs nu
doar frisoane, ci un adevărat cutremur, judecând după reacţia
isterică a lui Octav Cozmâncă, reprezentantul guvernului. Este
întrebarea frontală pe care Majestatea Sa o pune nu doar guvernului, ci
tuturor factorilor responsabili care se împăunează de mai bine de un
deceniu cu edificarea “democraţiei originale”. Cererea Casei Regale pune
la încercare o lume aşezată strâmb, clădită pe furt şi
înşelăciune, pe violarea bunului simţ.
În vreme ce miliardarii de carton ai
Securităţii prosperă şi se întăresc vertiginos,
proprietarii de drept deposedaţi acum cincizeci de ani de tartorii
comunişti sunt hăituiţi în România până la exasperare,
obţinând câştig de cauză după ce se adresează
Curţi de la Strasbourg. Cu alte civinte, după cincizeci de ani de
spoliere
...(continuarea articolului în scurt timp)