La mulţi ani, majestate !

 

Ca în fiecare an la 25 octombrie Vă adresăm, Sire, cele mai respectuoase urări de sănătate şi fericire, alături de Majestatea Sa Regina Ana şi de întreaga Familie Regală a României, cu ocazia aniversării zilei de naştere a Majestăţii Voastre.

Credem, suntem chiar convinşi, că sentimentele de veneraţie pe care Vi le poartă regaliştii din Ţară şi din Exil sunt de asemenea împărtăşite de milioane de alţi români lucizi şi oneşti; cei care nu şi-au lăsat creierele spălate de propaganda comunistă şi neocomunistă, cei care V-au întâmpinat cu atâta respect şi căldură în oraşele şi satele României.

Sunteţi fiul Bisericii prin UNGEREA DE REGE şi dorim să ştiţi că rugăciunile noastre s-au înălţat spre Dumnezeu. Un popor întreg s-a rugat, Sire, în mânăstiri, în biserici pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu de-a Vă avea acasă.

Ştim că jurământul de credinţă depus de Majestatea Voastră la 6 septembrie 1940, este un legământ format din puţine cuvinte, iar recenet A-ţi declarat presei: "am promis să-mi leg viaţa, scurtă sau lungă, de apărarea intereselor voastre, de independenţa şi prosperitatea Naţiunii noastre. Deşi în ultimul deceniu am fost împiedicat sistematic să-mi ţin legământul, am încercat să-l respect cât am putut mai bine şi voi continua să o fac şi în viitor".

Credem în Majestatea Voastră şi avem convingerea că numai prin revenirea României la statutul legitim de Regat vom putea intra în marea familie a naţiunilor democratice şi civilizate.

În numele Formaţiunilor semnatare a Protocolului de Colaborare, a membrilor acestor formaţiuni, a simpatizanţilor noştri din Ţară şi Extern, acum la împlinirea vârstei de 80 de ani, Vă rugăm să primiţi urările noastre sincere de sănătate şi tradiţionalul

"La Mulţi Ani!"

 

 

 

 

Te iubim, Rege Mihai !

 

“Tripla alianţă”. Acest titlu, un pic solemn, este dat apelului semnat recent de preşedintele Ion Iliescu, patriarhul Teoctist şi Regele Mihai prin care Românii din ţară şi diaspora sunt chemaţi să-şi unească vrerile pentru viitorul României.

Dincolo de efectele scontate ale acestui elan naţional - ajutorarea copiilor, a celor slabi şi bătrâni, redresare economică, integrare euroatlantică - ne putem mira de calitatea autorilor: un ex-comunist şef de stat, patriarhul creştin ortodox şi Regele detronat în 1947, constituiţi în înaltă autoritate a naţiunii, se unesc pentru a trezi energiile compatrioţilor. Unii se alarmează: nu cumva democraţia renăscută se dovedeşte slabă când se piteşte sub aripa protectoare a unor instituţii tradiţionale considerate până de curând ca ţinând de domeniul privat sau de domeniul istoriei? Alţii dimpotrivă, admiră această paşnică reconstituire a valorilor naţionale. În opinia noastră aceste motive se împletesc într-o manieră instructivă pentru viitorul Balkanilor şi al Europei.

Este adevărat că deja, cu ocazia alegerilor prezidenţiale din decembrie trecut, Regele Mihai ca şi patriarhul Teoctist au cerut alegătorilor să-l voteze pe Iliescu, adversarul lor din totdeauna, dar aceasta o făceau pentru a bara drumul ultranaţionalistului xenofob C.V. Tudor.

Cât priveşte raţiunile preşedintelui Iliescu pentru acest derapaj de opinie ele sunt numeroase: situaţia economică şi socială degradată din România, firavul credit de care se bucură din partea marilor investitori, severitatea dojanelor vicepreşedintei Parlamentului European Emma Nicholson, legate de “comerţul” cu orfani adoptaţi, clasarea României pe ultimul loc dintre candidaţii U.E.  În faţa epuizării vădite a soluţiilor practice, se abandonează Iliescu iniţiativelor superstiţioase, mistice? Lucrurile par mai puţin bizare privite dintr-o altă perspectivă.

Te iubim! Regele Mihai! astfel scanda mulţimea întâmpinând familia regală pe Aeroportul Bucureşti în mai 2000.

În primul rând, relaţia cu Biserica. Se ştie cât s-au grăbit şefii Statelor postcomuniste din Estul european, să restabilească legăturile oficiate cu Biserica. Redându-i sanctuarele şi dreptul de a binecuvânta trupe şi drapele, li se păreau un semn de apartenenţă patriotică substituibil vechei fraternităţi proletare. Şi ierarhia ortodoxă, legată cum se ştie de puterea imperiului şi a naţiunii, s-a pretat graţios la această reinserţie morală şi materială. Un Boris Elţân s-a putut felicita când ierarhul ortodox s-a făcut purtătorul lui de cuvânt, când cu puci-ul; şi recent preşedintele Leonid Kucima al Ucrainei a tras un beneficiu politic paradoxal invitându-l pe Papa. Nu se mai poate guverna în Est fără a include în propriile planuri speranţele şi moştenirea religioasă.

Cât priveşte raporturile Puterii cu Monarhia, este o altă poveste, mai ales în România. În 1990, la prima tentativă de revenire, Regele Mihai a fost oprit pe aeroport şi expulzat “manu militari”. Revenit în 1992 însoţit de Regina Ana, şi a doua fiică a Sa prinţesa Elena şi nepoţelul Nicolaie, El a făcut un voiaj triumfal, aclamat de milioane de oameni. Un triumf care-l făcu pe Ion Iliescu, reales preşedinte peste câteva luni să ridice obstacole le orice tentativă de sejur a Regelui în ţara sa. Or iată că acelaşi Iliescu, după 9 ani, face să i se recunoască titlul şi onorurile de şef de Stat, îi redă palatul Elisabeta unde comuniştii au forţat abdicarea în 1947 şi în fine în acest iunie 2001 î-L roagă să subscrie la apelul pt. supravieţuirea naţiunii.

Cei care-l judecă pe bătrânul ortac al lui Ceauşescu că şi-a pierdut minţile, trebuie să observe atent în ce măsură în ţările abia scăpate din jugul comunist, sfârtecate de războaie civile şi/sau brutalizate de economia mondială, monarhiile se vădesc ca ultimă şansă de stabilitate pentru un stat al istoriei lor.

De pildă în Iugoslavia prinţul Alexandru, un activ ambasador al ţării sale, ar putea juca un rol de arbitru pentru a salva vestigiile federaţiei Serbia-Muntenegu; şi dacă în cazul Albaniei eşecul referendumului din 1997 asupra monarhiei şi atitudinea prinţului Leka (fiul Regelui Zog alungat de italieni în 1939) sunt contraexemple, în cazul Bulgariei marcăm spectaculoasa victorie electorală a Regelui Simeon. Asupra lui şi a echipei sale s-au fixat privirile pasionate ale Balcanilor, a lumii diplomaţiei şi afacerilor.

Şi cine ştie dacă prezenţa regală în aceste ţări, n-ar fi o soluţie de ieşire din criză ca în Spania.

Departe de a putea considera lucrarea de poziţie a Regelui Mihai, a patriarhuluişi a preşedintelui ca un simptom aberant este de considerat că se înscrie într-o evoluţie generală de recâştigare a libertăţilor şi instituţiilor. Ca şi Regele Simeon care n-a vrut să umilească guvernanţii bulgari, suveranul român a stat în rezervă şi nu a întrupat o poziţie la regimul post comunist ci întruchipând un viitor stabil, deschis faţă de lumea prezentă şi eliberat de urile trecutului; modestia sa, evidenta sa probitate, determinarea sa pentru a servi unitatea şi dignitatea ţării sale sunt singurele argumente ale programului său.

Nu ne este interzis să gândim că ar putea contribui la convingerea poporului său de a-şi redobândi încrederea, de a convinge forţele vii expatriate să revină, să contreze reţelele de corupţie şi să restaureze imaginea ţării sale în ochii lumii.

De sigur că ar fi bine ca experienţa să reuşească în România, în Balcani. Şi poate şi în alte părţi...

Te iubim, Rege Mihai!

Traducere: Prof. Valer Demian de Barbul

 

 

 

Back