La
mulţi ani, majestate !
Ca în fiecare an la 25 octombrie Vă
adresăm, Sire, cele mai respectuoase urări de sănătate
şi fericire, alături de Majestatea Sa Regina Ana şi de întreaga
Familie Regală a României, cu ocazia aniversării zilei de
naştere a Majestăţii Voastre.
Credem, suntem chiar convinşi, că sentimentele
de veneraţie pe care Vi le poartă regaliştii din Ţară
şi din Exil sunt de asemenea împărtăşite de milioane de
alţi români lucizi şi oneşti; cei care nu şi-au lăsat
creierele spălate de propaganda comunistă şi neocomunistă,
cei care V-au întâmpinat cu atâta respect şi căldură în
oraşele şi satele României.
Sunteţi fiul Bisericii prin UNGEREA DE REGE şi
dorim să ştiţi că rugăciunile noastre s-au
înălţat spre Dumnezeu. Un popor întreg s-a rugat, Sire, în
mânăstiri, în biserici pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu de-a Vă
avea acasă.
Ştim că jurământul de credinţă
depus de Majestatea Voastră la 6 septembrie 1940, este un legământ
format din puţine cuvinte, iar recenet A-ţi declarat presei: "am
promis să-mi leg viaţa, scurtă sau lungă, de apărarea
intereselor voastre, de independenţa şi prosperitatea Naţiunii
noastre. Deşi în ultimul deceniu am fost împiedicat sistematic să-mi
ţin legământul, am încercat să-l respect cât am putut mai bine
şi voi continua să o fac şi în viitor".
Credem în Majestatea Voastră şi avem convingerea că numai prin revenirea României la statutul legitim de Regat vom putea intra în marea familie a naţiunilor democratice şi civilizate.
În numele Formaţiunilor semnatare a Protocolului de
Colaborare, a membrilor acestor formaţiuni, a simpatizanţilor
noştri din Ţară şi Extern, acum la împlinirea vârstei de 80
de ani, Vă rugăm să primiţi urările noastre sincere de
sănătate şi tradiţionalul
"La Mulţi
Ani!"
Te
iubim, Rege Mihai !
“Tripla alianţă”. Acest titlu, un pic solemn,
este dat apelului semnat recent de preşedintele Ion Iliescu, patriarhul
Teoctist şi Regele Mihai prin care Românii din ţară şi
diaspora sunt chemaţi să-şi unească vrerile pentru viitorul
României.
Dincolo de efectele scontate ale acestui elan
naţional - ajutorarea copiilor, a celor slabi şi bătrâni,
redresare economică, integrare euroatlantică - ne putem mira de
calitatea autorilor: un ex-comunist şef de stat, patriarhul creştin ortodox
şi Regele detronat în 1947, constituiţi în înaltă autoritate a
naţiunii, se unesc pentru a trezi energiile compatrioţilor. Unii se
alarmează: nu cumva democraţia renăscută se dovedeşte
slabă când se piteşte sub aripa protectoare a unor instituţii
tradiţionale considerate până de curând ca ţinând de domeniul
privat sau de domeniul istoriei? Alţii dimpotrivă, admiră
această paşnică reconstituire a valorilor naţionale. În
opinia noastră aceste motive se împletesc într-o manieră instructivă
pentru viitorul Balkanilor şi al Europei.
Este adevărat că deja, cu ocazia alegerilor
prezidenţiale din decembrie trecut, Regele Mihai ca şi patriarhul
Teoctist au cerut alegătorilor să-l voteze pe Iliescu, adversarul lor
din totdeauna, dar aceasta o făceau pentru a bara drumul
ultranaţionalistului xenofob C.V. Tudor.
Cât priveşte raţiunile preşedintelui
Iliescu pentru acest derapaj de opinie ele sunt numeroase: situaţia
economică şi socială degradată din România, firavul credit
de care se bucură din partea marilor investitori, severitatea dojanelor
vicepreşedintei Parlamentului European Emma Nicholson, legate de
“comerţul” cu orfani adoptaţi, clasarea României pe ultimul loc
dintre candidaţii U.E. În
faţa epuizării vădite a soluţiilor practice, se
abandonează Iliescu iniţiativelor superstiţioase, mistice?
Lucrurile par mai puţin bizare privite dintr-o altă perspectivă.
Te iubim! Regele Mihai! astfel scanda mulţimea
întâmpinând familia regală pe Aeroportul Bucureşti în mai 2000.
În primul rând, relaţia cu Biserica. Se ştie
cât s-au grăbit şefii Statelor postcomuniste din Estul european,
să restabilească legăturile oficiate cu Biserica. Redându-i
sanctuarele şi dreptul de a binecuvânta trupe şi drapele, li se
păreau un semn de apartenenţă patriotică substituibil
vechei fraternităţi proletare. Şi ierarhia ortodoxă,
legată cum se ştie de puterea imperiului şi a naţiunii, s-a
pretat graţios la această reinserţie morală şi
materială. Un Boris Elţân s-a putut felicita când ierarhul ortodox
s-a făcut purtătorul lui de cuvânt, când cu puci-ul; şi recent
preşedintele Leonid Kucima al Ucrainei a tras un beneficiu politic
paradoxal invitându-l pe Papa. Nu se mai poate guverna în Est fără a
include în propriile planuri speranţele şi moştenirea
religioasă.
Cât priveşte raporturile Puterii cu Monarhia, este o
altă poveste, mai ales în România. În 1990, la prima tentativă de
revenire, Regele Mihai a fost oprit pe aeroport şi expulzat “manu
militari”. Revenit în 1992 însoţit de Regina Ana, şi a doua
fiică a Sa prinţesa Elena şi nepoţelul Nicolaie, El a
făcut un voiaj triumfal, aclamat de milioane de oameni. Un triumf care-l
făcu pe Ion Iliescu, reales preşedinte peste câteva luni să
ridice obstacole le orice tentativă de sejur a Regelui în ţara sa. Or
iată că acelaşi Iliescu, după 9 ani, face să i se
recunoască titlul şi onorurile de şef de Stat, îi redă
palatul Elisabeta unde comuniştii au forţat abdicarea în 1947 şi
în fine în acest iunie 2001 î-L roagă să subscrie la apelul pt.
supravieţuirea naţiunii.
Cei care-l judecă pe bătrânul ortac al lui
Ceauşescu că şi-a pierdut minţile, trebuie să observe
atent în ce măsură în ţările abia scăpate din jugul
comunist, sfârtecate de războaie civile şi/sau brutalizate de
economia mondială, monarhiile se vădesc ca ultimă şansă
de stabilitate pentru un stat al istoriei lor.
De pildă în Iugoslavia prinţul Alexandru, un
activ ambasador al ţării sale, ar putea juca un rol de arbitru pentru
a salva vestigiile federaţiei Serbia-Muntenegu; şi dacă în cazul
Albaniei eşecul referendumului din 1997 asupra monarhiei şi
atitudinea prinţului Leka (fiul Regelui Zog alungat de italieni în 1939)
sunt contraexemple, în cazul Bulgariei marcăm spectaculoasa victorie
electorală a Regelui Simeon. Asupra lui şi a echipei sale s-au fixat
privirile pasionate ale Balcanilor, a lumii diplomaţiei şi
afacerilor.
Şi cine ştie dacă prezenţa
regală în aceste ţări, n-ar fi o soluţie de ieşire din
criză ca în Spania.
Departe de a putea considera lucrarea de poziţie a
Regelui Mihai, a patriarhuluişi a preşedintelui ca un simptom aberant
este de considerat că se înscrie într-o evoluţie generală de
recâştigare a libertăţilor şi instituţiilor. Ca
şi Regele Simeon care n-a vrut să umilească guvernanţii
bulgari, suveranul român a stat în rezervă şi nu a întrupat o
poziţie la regimul post comunist ci întruchipând un viitor stabil, deschis
faţă de lumea prezentă şi eliberat de urile trecutului;
modestia sa, evidenta sa probitate, determinarea sa pentru a servi unitatea
şi dignitatea ţării sale sunt singurele argumente ale
programului său.
Nu ne este interzis să gândim că ar putea
contribui la convingerea poporului său de a-şi redobândi încrederea,
de a convinge forţele vii expatriate să revină, să contreze
reţelele de corupţie şi să restaureze imaginea
ţării sale în ochii lumii.
De sigur că ar fi bine ca experienţa să
reuşească în România, în Balcani. Şi poate şi în alte
părţi...
Te iubim, Rege Mihai!