Pe măsură ce
trec anii, Actul de la 23 August 1944 exprimă din ce în ce mai mult
semnificaţia istorică şi importanţa lui cardinală în
ce priveşte acţiunile care au contribuit la terminarea celui de
al 2-lea Război mondial.
Aflată într-o luptă
inegală, sub focul tunurilor Armatei roşii şi bombele aruncate
de Americani şi Englezi, România se găsea în vara anului 1944 în faţa
pericolului devenit iminent ca Ţara să ajungă un câmp de bătaie
între Germania nazistă şi cei trei Aliaţi. Ruperea alianţei
cu Germania, devenise imperativ necesară şi M. S. Regele Mihai cu
oamenii politici: Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Ţitel Petrescu ca şefi
ai Partidelor care la ultimele alegeri întruniseră 95% din voturi, împreună
cu ofiţeri de înaltă răspundere în armata noastră, duceau
tratative cu Marele Comandament Aliat de la Cairo. La cererea Aliaţilor de
a introduce în coaliţia oamenilor politici, un reprezentant al Partidului
Comunist, a fost delegat de aceste partid Lucreţiu Pătrăşcanu.
Cu toţii sperau ca Mareşalul Antonescu va accepta în cele din urmă
să renunţe la alianţa cu Hitler şi să salveze astfel
România de măcel şi distrugerea totală.
În acest context, este
semnificativ faptul că într-o convorbire a Mareşalului Antonescu cu
Iuliu Maniu, acesta din urmă i-ar fi cerut Mareşalului să pună
capăt războiului. Mareşalul a motivat că el, ca militar şi
conducător al Statului, nu poate să-şi calce cuvântul de onoare şi
a răspuns ca atare negativ. Omul politic, a replicat la aceasta: “Pus în
situaţia de a alege între salvarea neamului meu şi încălcarea
cuvântului de onoare, aleg salvarea.
Groaza invaziei
sovietice, a luptelor pe teritoriul nostru pe de o parte şi informaţia
că mareşalul va fi doar o singură zi în Bucureşti,
respectiv pe 23 August, urmând ca apoi să se întoarcă pe front, a
impus acţiunea pentru această zi. Regele a fost obligat să acţioneze
singur, Actul de la 23 August 1944 devenind o necesitate absolută în aceea
zi. A fost un act de covârşitoare răspundere care a dovedit înţelepciunea
de stat a Suveranului nostru. Prin acest act România şi-a adus tributul la
ctitorirea Lumii Libere. Istorici ai celui de al 2-lea Război mondial
apreciază că, urmare acţiunii sale, România a contribuit la
scurtarea aproximativ cu 6 luni, a ororilor acestui război şi
salvarea a sute de mii de vieţi care ar fi fost sacrificate zadarnic.
Recunoaşterea
internaţională pentru Actul de la 23 August 1944 nu a întârziat să
se manifeste. Prin Decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS de decorare
cu Ordinul “Victoria” a Regelui Mihai I al României şi prin Citarea pentru
Legiunea de Merit în Grad de Comandor şef, de Preşedintele Statelor
Unite ale Americii, Hary Truman s-a confirmat contribuţia României la sfârşitul
conflagraţiei mondiale. În actul de atribuire a “Legiunii de Merit”, Preşedintele
Hary Truman arăta că: “prin judecata Sa superioară, prin cutezanţa
Sa în acţiune şi prin înalta destoinicie a conducerii Sale personale,
Regele Mihai I a adus o remarcabilă contribuţie la cauza libertăţii
şi a democraţiei”.
Ulterior prin acţiunile
de bolşevizare a vieţii publice în Românie, Actul de la 23 August a
fost manipulat şi catalogat ca succes al comuniştilor, estompându-se şi
apoi ignorându-se contribuţia Autorului Actului de la 23 August.
Contrar declaraţiei
solemne făcută în numele guvernului sovietic de Molotov, în Aprilie
1944 că acesta: “nu are intenţia să-şi apropie teritorii
ale României, nici să aducă schimbări structurilor sale sociale”
precum şi contrar Acordului celor trei Puteri, Anglia - S.U.A. - U.R.S.S.,
de la Yalta prin care U.R.S.S. se angaja să nu modifice ordinea democratică
existentă în statele din Europa răsăriteană, Uniunea
Sovietică a dus o luptă care a determinat scindarea Europei şi
apariţia a două lagăre antagonice. În aşa zisul “Lagăr
socialist” s-a promovat de comunismul internaţional, imperialismul
colonial sovietic. Ca urmare încă de la 6 martie 1945 prin instalarea ca
ajutorul Armatei roşii a unui guvern aservit Moscovei s-au creat condiţii
de a se da frâu liber extinderii ciumei roşii în ţara noastră.
Acel guvern a încălcat Legea fundamentală - Constituţia
României, obligând la exil pe Regele Mihai şi schimbând la 30 Decembrie
1947 regimul democratic al Monarhiei Constituţionale într-un regim
republican de tip asiatic. Această situaţie care a durat pe parcursul
“războiului rece” se menţine şi acum după mai bine de zece
ani de la încetarea acestuia, constituind un contencios care îndeamnă la
revenirea la legalitate, ca singura cale pentru concilierea naţională.
Printr-o coincidenţă
a istoriei, ziua de 23 August are şi o conotaţie tragică pentru
soarta poporului român. La 23 August 1939 se încheia înţelegerea secretă
între miniştri de externe german şi sovietic privind schimbarea
“statu-quo-lui” existent în Europa de est. Înţelegerea respectivă
avea să conducă la înghiţirea de URSS a statelor baltice şi
răpirea în acelaşi timp a Basarabiei şi Bucovinei de Nord în
vara anului 1940. Tratatul odios de atunci, cunoscut sub numele de Pactul
Ribentrop-Molotov avea să fie abia la începutul anilor 90, odată cu
destrămarea Uniunii Sovietice, declarat nul şi neavenit.
Prevalându-se de situaţia creată juridic, statele baltice - Estonia,
Letonia, Lituania - au acţionat prompt şi în lumina dreptului,
internaţional public şi-au redobândit independenţa de stat, călcată
în picioare de imperiul sovietic.
Ajuns la cârma ţării
noastre, după Revoluţiile desfăşurate în Europa în cursul
anului 1989, regimul cripto-comunist izvorât dintr-o “democraţie originală”
a adoptat o atitudine ambiguă. Lăsând să fie dejucat momentul
istoric intervenit în raporturile dintre statele care au fost victime ale ocupaţiei
sovietice, nu a întreprins o acţiune publică de anvergură care să
trezească în Comunitatea internaţională un ecou puternic în ce
priveşte dreptul României de a-şi redobândi teritoriile furate în
baza unui tratat care în dreptul internaţional a fost anulat.
Aşa cum arată
Regele Mihai al României “prin Actul de la 23 August 1944 am tras o poliţă
pe care Europenii nu ne-au onorat-o încă” iar cripto-comunismul post
decembrist nu a fost în stare să contribuie prin acţiunile sale, la
reîntregirea ţării noastre.
Liviu
Cantor
veteran
de război
Întrebări fără
răspuns?
Monarhie,
Constituţie, Proprietate!
Majestatea
Sa Regele Mihai I al României a luptat toată viaţa pentru salvarea Ţării,
a românilor şi a drepturilor lor. Câţi dintre români au ridicat
glasul după ’89, în favoarea Monarhiei Constituţionale şi a
Majestăţii Sale, Regele? Noi toţi, tineri şi mai în vârstă,
credem în renaşterea României Mari prin reinstaurarea Monarhiei Constituţionale
şi prin revenirea la tron a Majestăţii Sale, Regele Mihai I al
României, care, de fapt, este Şeful Legitim al Statului.
De ce
a fost considerată Constituţia din ’23 (alcătuită după
modelul belgian) o Constituţie modernă şi de ce şi-a păstrat
ea actualitatea? De ce România s-a bucurat de prosperitate când Ţara a
fost guvernată cu această Constituţie? Ne referim numai la două
articole ale Constituţiei din ’23: Art.15 - Nici o lege nu poate înfiinţa
pedeapsa confiscării averilor.- şi Art.17 - Proprietatea de orice
natură este garantată, articole care, dacă ar fi fost adoptate
după ’89, ar fi contribuit la redresarea economiei României şi la
blocarea corupţiei; România avea credibilitate în sfera investitotilor
occidentali, şi ar fi fost garantată restituirea proprietăţilor
confiscate în timpul regimului comunist. Un exemplu concludent este cazul
Majestăţii Sale, Regele Mihai I al României, care a trebuit să
acţioneze în justiţie pentru a-şi redobândi proprietaţile.
Mai mult, foşti proprietari au fost nevoiţi să apeleze la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg pentru a-şi redobândi
bunurile. Este oare normal că românii sunt nevoiţi să se
adreseze Organizaţiilor Internaţionale pentru a-şi redobândi
drepturile cetăţeneşti? Să apeleze la Strasbourg, la
Amnesty International, la Preşedintele SUA sau la Congresul SUA? Apoi,
guvernanţii să plătească milioane de dolari din banii
contribuabililor pentru a îmbunătăţii imaginea României în lume?
De ce?
Ce au
făcut Partidele de Guvernământ în legislatura precedentă pentru
retrocedarea proprietăţilor confiscate de regimul comunist? Ce au făcut
Partidele de Guvernământ pentru Restabilirea Constituţiei Democratice
din ’23 care ar fi asigurat prosperitatea României? Plătiţi cu
salarii exorbitante din banii contribuabililor şi răsplătiţi
cu imunităţi parlamentare, aleşii poporului şi-au pierdut
vremea în polemici sterile şi manevre de culise.
Culmea
cinismului este că, M. S. Regele Mihai I al României, care a reintrodus
Constituţia Democratică din ’23 , la 30 August 1944, trebuie să
bată drumurile tribunalelor din România, pentru a-şi redobândi
proprietăţile. Prea puţin comentată de presă este
absurditatea că Majestatea Sa, Regele, trebuie să-şi platească
cazare în propria–i casă, în propria-i Ţară. Acest lucru se
întâmplă cu toţi românii carora li s-au confiscat proprietăţile.
Orice
Guvern, indiferent de orientarea lui politică, era de mult obligat să-i
restituie proprietăţile Majestăţii Sale, Regelui Mihai I al
României, fără a-l obliga să
se implice în procese. Afirmaţia este valabilă în cazul tuturor
românilor care încearcă să-şi
recupereze bunurile confiscate de comunişti.
Majestăţii
Sale trebuie să i se retrocedeze toate proprietăţile, cum este
normal, şi nu să se aplice retrocedări de tip comunist, pe bucăţi.
De fapt, aceste proprietăţi puteau fi obţinute şi print-o
decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, dar, în
acest caz, se puteau pretinde guvernului şi despăgubiri care se
puteau cifra la sute de mii de dolari, deoarece este în discuţie şi
tulburarea de folosinţă a proprietăţii pe o perioadă
de 50 de ani.
Numai
instaurarea Monarhiei Constituţionale şi a Constituţiei din ’23
va face dreptate tuturor românilor. Dacă în ‘90 se reinstaura Monarhia
Constituţională, tot calvarul retrocedării proprietăţilor
era demult rezolvat.
Noi
cei din Ţară şi din Exil credem că a sosit momentul ca Preşedintele
Iliescu să ceară scuze Majestăţii Sale Regelui Mihai I al
României, cu ocazia vizitei acestuia la 18 Mai a.c., scuze pentru toate
ilegalităţile comise de guvernele comuniste, după 30 Decembrie
1947, inclusiv pentru confiscarea averilor. Acesta ar fi primul semnal ca fărădelegile
vor lua sfârşit. Numai prin acest gest s-ar putea îmbunătăţi
în mod real imaginea României în Occident.
Se
pune o întrebare firească: cât va rezista Majestatea Sa, Regele, dacă
va rezista, să vadă zi de zi suferinţa acestui popor erou? Oare
lumea civilizată va putea privi cu seninătate cum piere Regele cu
Poporul Său, în mizerie şi disperare, la acest început de secol al
lumii civilizate?
Dr. Eleonora Trif
12 Mai 2001, Australia