Vizita
Regelui în ţară şi întâlnirile cu Preşedintele Iliescu sunt
deja un fapt istoric. Deşi extraordinare în sine, evenimentele au avut, în
mod straniu, un ecou mai mult decât discret. Ar fi fost o strategie, aud,
convenită între consilierii regali, cei ai Preşedintelui şi
patronii instituţiilor de presă (chiar dacă bizară, o asemenea ipoteză nu
trebuie exclusă cu totul). În orice caz, normal ar fi fost ca în acest
moment să se poată spune mai multe despre ceea ce a fost şi ce
ar urma să se mai întâmple. Secretul practic deplin în care au fost ţinute
întâlnirile dintre Rege şi Preşedinte este un lucru cât se poate de
regretabil. Dacă pentru Ion Iliescu
şi generalul Talpeş, doi activişti marcaţi de anii
în care şi-au făcut ucenicia pe lângă Nicolae şi Ilie Ceauşescu,
un asemenea comportament este de înţeles, el surprinde în cazul
consilierilor Casei Regale. Atunci când Regele are asemenea întâlniri cu Preşedintele
României nu mai este deloc vorba, cum
s-a pretins, despre “o vizită privată a Majestăţii Sale”,
care să poată fi sustrasă regulilor transparenţei unui
eveniment de un atât de mare interes public. Indiferent cine de la Bucureşti
le va spune, consilierii regali ar trebui să aibă îndoieli serioase că
lipsa de transparenţă şi tactica faptului împlinit ar putea să
fie reţete se succes.
Nu
este, desigur, simplu de prevăzut ce va urma după vizita regală.
Dacă este să judecăm după puţinele infirmaţii
venite dinspre Palatele Cotroceni şi Elisabeta, obiectivul unic al
întâlnirilor dintre fostul şi actualul şef al statului pare să
fie acela al “reconcilierii naţionale”. Întrebarea care se pune este dacă
un asemenea proiect răspunde, prin felul în care este conceput,
problemelor de azi ale societăţii româneşti. Şi dacă
prin asta este, în plus, îndestulător pentru aşteptările cu care
au fost întâmpinate întâlnirile dintre Rege şi Preşedinte.
“Reconcilierea naţională” a fost, ne amintim, o idee foarte dragă d-lui Iliescu în toţi anii
în care el s-a aflat la putere. Deşi niciodată nu a spus-o răspicat,
este clar că pentru Ion Iliescu “reconcilierea naţională” era de
neconceput în alte condiţii decât acelea în care puterea îi aparţinea
lui sau între alte limite decât acelea stabilite de el şi de sistemul pe
care el se baza. Dacă ne aducem aminte
că Ion Iliescu perora despre reconciliere chiar şi atunci când
el şi sistemul pe care el se baza promovau intoleranţa şi
discordia cele mai patente - inclusiv în zilele în care invadau Bucureştii
cu detaşamente de mineri - avem motive să primim în continuare cu
prudenţă declaraţiile fostului şi actualului preşedinte.
Indiscutabil, depăşirea unui trecut care pare să nu mai aducă
nici d-lui Iliescu amintiri agreabile este cât se poate de necesară. Dar
dacă este vorba despre “reconciliere naţională” şi dacă
Regele şi Casa Regală au în vedere cu adevărat un asemenea
proiect, atunci stereotipiile şi retorica sterilă trebuiesc abandonate
hotărât (comunicatul pe care Regele, Patriarhul şi Preşedintele
l-au trimis în urmă cu două zile ziarelor arată că
lucrurile acestea încă mai trebuie repetate).
“Reconcilierea
naţională” trebuie să însemne, acolo unde este necesar, aşezarea
într-o altă ordine a lucrurilor. Preşedintele Iliescu şi
Guvernul lui au făcut mare caz de restituirea - “foarte generoasă”,
s-a insistat - proprietăţilor Casei Regale. Numai că, se uită,
zeci de mii de proprietari sunt în continuare victime ale raptului comunist.
Consilierii de la Versoix ar trebui să vadă dacă nu cumva
faptul că în cazul acestora
Guvernul nu şi-a retras acţiunile judecătoreşti - şi
nici nu pare că are de gând să o facă, ca în cazul Regelui - ar
putea să producă acestor oameni (şi nu numai lor) un sentiment
de frustrare opozabil Casei Regale. Indiferent
cine cu cine ar declara că s-a “reconciliat”, nimic nu se va
rezolva dacă românii care au fost siliţi să-şi părăsească
ţara vor rămâne în continuare nişte proscrişi, dacă
bunurile care le-au fost confiscate nu le vor fi date înapoi şi dacă
condamnările nu le vor fi anulate. Până când lucrurile acestea nu se
vor întâmpla, până când Paul Goma şi alţii ca el vor fi în
continuare trataţi cum sunt şi astăzi trataţi, exilul
românesc va rămâne ce a fost şi ce este şi astăzi,
indiferent cine şi de unde ar decreta, cum s-a şi decretat, că
“pentru români exilul a luat sfârşit”. “Reconcilierea naţională”
nu trebuie să valideze marile jafuri petrecute după revoluţie în
dauna avuţiei publice. Ea nu va fi posibilă între oligarhia
politico-financiară care conduce România şi o populaţie spoliată
de lăcomia şi de fărădelegile ei. În ultimele ei consecinţe,
“reconcilierea naţională” ar trebui să însemne inclusiv un alt
mod de a face politică şi de a reconstrui o “societate civilă”,
aproape capitulardă astăzi şi epuizată de compromisuri şi
mercantilism.
Doi
dintre directorii marilor cotidiene centrale, cunoscuţi până acum
pentru atitudinile lor diferite în “chestiunea monarhiei”, au ajuns - ciudat,
practic în aceeaşi zi - la aceeaşi concluzie: Regele Mihai este un
“om al istoriei” care nu trebuie să se implice în viaţa politică
din ţară. “Să stea departe” - a fost îndemnat Regele - “de
zbaterile politicăriei dâmboviţene”. Ştiu că Familia Regală
este asaltată tot mai des - şi
tot mai rău intenţionat - cu sfatul acesta. Este greu de anticipat ce
va urma, ce decizie va lua Regele. Ceea ce nu este greu de înţeles este că
dacă s-ar da mai departe curs unui asemenea îndemn, România ar putea fi
lipsită şi în continuare de şansa unei schimbări necesare.
Valerian Stan
"Lumea Liberă" New York
La câteva săptămâni după
ce fusese nevoit să părăsească ţara, în urma loviturii
de palat de la 30 decembrie 1947, regele Mihai I anunţa de la tribuna
Asociaţiei Presei Americane din Washington: N-am abdicat, am fost forţat
să semnez un act de abdicare de la tron. Şi, într-adevăr, regele
n-a abdicat niciodată de la credinţa sa în ţară şi
popor şi de la hotărârea de a se reîntoarce într-o bună zi acasă.
Il ascultam evocând acel moment tragic pentru destinul său şi al ţării,
luni seara, la Palatul Elisabeta, unde am avut privilegiul de a fi invitat la o
cină la care au participat doar familia regală şi consilierul
personal al regelui. Vorbea cu ton scăzut, dar ferm, părând că
are aievea în faţă chipurile de brute ale executorilor săi,
Petru Groza şi Gheorghiu Dej. Privirea îi rămăsese fixată
pe uşa biroului său, unde odinioară i se aruncase în faţă
hartia de condamnare la exil. Brusc, peste chipu-i trist se asterne o parere de
zâmbet. Acolo, pe o parte a peretelui se mai poate vedea crapatura lăsată
de uşa trantită nervos de Vasinski, când regele îl înfruntase cu
demnitate, în martie 1945, opunându-se ordinului Kremlinului de instalare prin
fraudă la urne a guvernului Petru Groza. Când am venit, am cerut să
vină un preot să facă o sfeştanie, să alunge duhurile
rele. A fost aici şi l-am condus mai ales în acele cateva locuri care îmi
trezesc amintiri foarte triste”. Şi din nou se cufundă în trecut,
repetând ceea ce spusese la sosirea în palat cu câteva zile in urmă.
Soarta a făcut ca toţi cei
care au avut un rol în izgonirea sa din ţară să nu mai fie. Sunt
singurul care a mai rămas”.
Şi ce soartă! Ce film ar fi
făcut un Bertolucci, realizatorul Ultimului împarat al Chinei! Urcarea pe
tron a unui copil de 6 ani, regenţă, înlăturarea din scaunul
regesc de către propriul tată, Carol al II-lea, intrarea în scenă
a mareşalului Antonescu, revenirea pe tron, rebeliunea legionară,
razboiul, răsturnarea de la 23 august ’44, venirea comuniştilor la
putere, înlăturarea de la tron, exilul cu toate vicisitudinile, prăbuşirea
comunismului, încercările de revenire în ţară, întoarcerea din
drum şi, în sfârşit, stabilirea definitivă acasă...
Vizitând o şcoală din Bucureşti, regele îi îndemna pe elevi să-şi
cunoască istoria. Cunoscând istoria, se va înţelege că Mihai I
face parte integrantă din patrimoniul naţional. Este una din
personalităţile secolului abia încheiat care a făcut istorie şi
a cărei recuperare este în beneficiul ţării.
Ceea ce m-a frapat în convorbirea cu
regele este acea linişte adâncă în care s-a instalat de la venirea în
ţară. După o viaţă atât de zbuciumată, este acasă.
Asta e tot. Se încheie o epocă. Nu, el nu este Simeon al II-lea al
Bulgariei, care s-a avântat în lupta politică, formaţiunea sa
devansând toate partidele în competiţia preelectorală.
Ar fi bizar pentru o personalitate de
statura lui morală. Prin consilierul său, cunoscutul politolog Jonathan
Eyal, Mihai I şi-a reafirmat opinia, neschimbată de 10 ani. Nu a susţinut
şi nu va susţine nici un partid promonarhist. Oricât de binevoitoare,
asemenea opţiune nu este în interesul Romaniei. Atât cât va fi nevoie şi
cât va putea, va lucra pentru Romania.
Cât de ridicole apar în lumina acestei
profesiuni de credinţă, probate de întregul comportament al regelui,
frustrările celor ce încearcă să atenueze valoarea acestui
moment doar pentru ca iniţiativa normalizării definitive a relaţiilor
cu fostul suveran aparţine actualului preşedinte al ţării!
Numai fiindcă n-au avut ei inteligenţa şi curajul politic de a
reglementa această problemă, liderii tărănişti au
început să cârâie: Care este în definitiv logica? Să fii contra şi
acum să te schimbi... E destul de ieftin... Iliescu, ca lider al acestei
politici antimonarhiste, să vină acum şi să susţină...
Este o convertire care nu pare să fie sinceră“. Revin cu aserţiunile
domnului Ion Diaconescu, artizanul dezastrului acestui partid, pe care le-am
mai citat o dată, pentru că ele dau măsura obtuzităţii
unei părţi a clasei noastre politice, derutată de gestul preşedintelui.
Ce importanţă are dacă este sinceră sau nu convertirea lui
Ion Iliescu?
El nu este călugăr, ci om politic.
A fi contra ceva şi a reveni apoi
asupra propriei poziţii nici nu ţine de logică, ţine
de arta politicii. Preşedintele a avut bărbăţia să
recunoască deschis că a greşit faţă de rege, iar acest
lucru arată că este un om politic veritabil. Repet întrebarea pe care
am mai pus-o: de ce n-au retrocedat ei Castelul Săvârşin ori Palatul
Elisabeta cât timp s-au aflat la putere? Vrând să-şi câştige
sprijinul unei părţi a românilor din diaspora, Emil Constantinescu se
lansase imprudent, în vara anului 1996, în declaraţii promonarhiste de pe
urma carora a avut de tras toată campania electorală. Odată
ajuns însă la Cotroceni, s-a distanţat şi l-a evitat cât a putut
pe rege. Lamentabila atitudine, cum lamentabilă a fost şi ieşirea
sa din scenă.
Mulţi ar vrea să folosească
prilejul revenirii în ţară a fostului suveran pentru a-şi adăuga
cât de cât din prestigiul, influenţa şi - de ce nu - nobleţea
regală. Din subteranele opoziţiei, tărăniştii speră
să se reapropie de rege. Liberalii nici nu ştiu dacă să mai
spere ceva după gafa monumentală a primului lor lider postdecembrist,
Radu Câmpeanu. Vor încerca însă, în mod sigur. Debusolaţi de o vreme,
cei ce se pretind reprezentanţi ai societăţii civile, adică
ai noştri, celor neînregimentaţi politic, asteaptă şi ei un
semn al milei măriei sale. PDSR-ul crede că i se cuvine să
contabilizeze un ce câştig şi pentru sine. Şi, desigur, va câştiga
Iliescu. Există chiar o îngrijorare ca nu cumva să câştige prea
mult. Ei, şi? Problema care se pune nu este însă, după parerea
mea, cine pierde şi cine câştigă. Nu ştiu şi nici nu
interesează cine va pierde. Va câştiga, în orice caz, România. E bine
de ştiut că în Occident restituirea proprietăţilor regale,
invitarea regelui pentru totdeauna, acordându-i-se regimul unui fost şef
de stat, au fost foarte bine primite. Nu datorită faptului că unele
din ţările vestice sunt monarhii, ci pentru că Occidentul vede
în aceasta un semn de normalitate. Apoi, va conta cuvântul regelui. Prezenţa
sa la unele întâlniri de genul celei care a avut loc la începutul acestei săptămâni
cu investitorii străini este într-un fel o garanţie, care în lumea
capitalistă înseamnă ceva. În plus, regele este bine cunoscut şi
respectat în capitalele occidentale, eventualele misiuni încredinţate în
noua sa poziţie pot avea o influenţă benefică asupra şanselor
României de integrare în structurile euro-atlantice.
De fostul suveran este însă
nevoie în primul rând în ţară. Departe de zbaterile politicăriei
dâmboviţene, Mihai I poate contribui la repunerea în circuit a valorilor
morale de care este atâta nevoie în vremurile pe care le trăim. Regele, aşa
cum l-am cunoscut, este deasupra nimicniciilor politicii şi ale vieţii.
Poate că nu întâmplător a şi dorit să aibă una din puţinele
întâlniri private din aceste zile după venirea în ţară cu
directorul unui ziar cunoscut pentru orientarea sa republicană.
Dumitru
TINU
Articol
primit prin internet