|
|
|
|
Regalitatea şi Divinitatea
“Tu vei paşte pe poporul meu Israel
şi tu vei fi povăţuitorul lui Israel” (vechiul Testament.
Regi II, cap.5 verset 2, din sfatul dat de batranii poporului lui David când a
fost investit ca rege al celor 12 triburi ebraice) iar psalmistul cu harfa în
mâinile sale a căutat plin de bucurie şi smerenie versetul: „Domnul
e păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic; în păşuni verzi
m-a aşezat, la apa odihnei m-a călăuzit” (din
Psalmul 23, versetele 1-2).
În
concepţiile demne de crezare şi totodată pilduitoare ale diverselor
popoare antice din cele mai variate culturi atât din Lumea Veche, cât şi
din Lumea Nouă descopertită mult mai târziu de Europeni între
divinitate şi puterea din societate au existat din timpuri imemoriale o
binecuvântată şi intrinsecă legătură. Aceasta
şi-a manifestat trăinicia în buna chivernisire a vieţii publice
în cele două situaţii opuse de dirijare unitară a eforturilor traiului în
comunităţi - monarhia sau republica.
Cazul
cel mai frecvent de conducere a treburilor statelor până la revoluţia
franceză l-a constituit monarhia şi de la ea încoace datorită
unor multiple cauze generate de nenumărate erori ale unor capete
încoronate a prins tot mai mult ideea constituirii de republici, care din
antichitate până în zilele noastre nu au constituit modele perfecte de
instaurarea a binelui comun pentru toţi supuşii acestei puteri.
Republicile, mai cu seamă cele patronate de dictaturile de stânga şi
de dreapta, au săvârşit, în plin secol al XX-lea socotit luminat de ştiinţă
şi de raţiunea izvorâtă din ea drept o culme a culturii şi
civilizaţiei omenirii, crime de neiertat. Este vorba de lagărele de
concentrare naziste ce au săvârşit peste 6.000.000 de
fărădelegi şi de gulagurile comuniste a căror victime se
cifrează la un număr greu încă de stabilit undeva între
20.000.000 şi 60.000.000 de osâdiţi fără vină la
privaţiuni, chinuri şi moarte. Toate monarhiile de pe acest
pământ: chineze, bizantine şi romane, ca să amintim câteva din
marile imperii ale lumii, în sute şi mii de ani nu au semănat atâta
durere şi moarte cât au fost în stare să aducă pe această
planetă republicile întemeiate pe ideologiile extremiste într-un singur
secol!
Şi
atunci ne întrebăm: în cazul unui popor credincios şi temător de
Dumnezeu cum se pretinde a fi poporul român cu ce ar putea fi mai bună
republica decât monarhia? Dacă ne aplecăm cu obiectivitate asupra
istoriei noastre constatăm că în trecutul de secole cunoscut al
istoriei am avut pe lângă domnitori răi şi mulţi
stăpânitori buni pătrunşi de simţul dreptăţii de
pildă Alexandru cel Bun sau unii mai aspri ca Vlad Ţepeş în
zilele căruia nu s-a practicat furtul, dar mai cu seamă dintre cei
care au fost înţelepţi şi ne-au lăsat frumoase ziduri de
piatră şi înţelepciune precum a fost Neagoe Basarab cu
minunată mănăstire Curtea de Argeş ridicată de
Meşterul Manole ori nepreţuita carte a sa Învăţăturile
către fiul său Teodosie. Şi nu putem încheia pomelnicul
domnitorilor noştri plini de credinţă fără acel Constantin
Brâncoveanu care nu s-a dat îndărăt împreună cu fiii lui de la
moarte când a fost pus în faţa situaţiei de a se jertfi pentru
credinţa în Christos.
Şi
dacă mai facem un salt în istorie pentru a ne apropia încet, încet de
zilele noastre ajungem la dinastia regală de Hohenzollern a României, care
deşi la origini străină de neam a reuşit să se
identifice cu interesele naţionale ale românilor din toate punctele de
vedere.
Mai
întâi de toate nu a uitat de cea mai mare menire a unei monarhii -
menţinerea legăturii cu divinitatea. De aceea pe stema României din
timpul regatului stătea scris pe o eşarfă „NIHIL SINE DEO”
adică Nimic fără
Dumnezeu. Primul lucru pe care comuniştii l-au şters din
viaţa poporului român a fost dictonul de pe Stema României. Durerile pe
care le plătim astăzi şi nevoile prin care trecem se
datorează în cea mai mare parte eliminării lui Dumnezeu din
viaţa socială a României timp de o jumătate de veac, timp în
care cei fără de Dumnezeu s-au străduit să ne înveţe
că dinastia de tip european care a unificat ţinuturile locuite de
români într-un singur teritoriu unitar a pus bazele unei economii
sănătoase, a sprijinit cultura prin „Fundaţiile regale”, a
ridicat şcoli, spitale şi biserici.
Avem
un urmaş înţelept al acestei dinastii pe Majestatea Sa Regele Mihai I, este de datoria
fiecărui român cu acevărat patriot să-l spirijine din toate
puterile ca pe Stema României să fie din nou scris cu litere de Aur „NIHIL
SINE DEO!” şi atunci Pastorul cel bun! va face ca acest popor
să nu ducă lipsă de nimic şi să fie cu
înţelepciune călăuzit în rândul celorlalte popoare europene spre
o multipla şi armonioasă dezvoltare economică, religioasă
cu culturală. Români puteţi realiza acest lucru strigând cu
toţii într-un singur glas: TRĂIASCĂ REGELE MIHAI I şi
viitorul prosper al României!
Prof. univ. dr. VIOREL SORAN
Mihai fără Ţară
Nu numai cu pâine se hrăneşte omul, ci şi cu duh sfânt.
Cuvintele acestea, desprinse din contextul lor evanghelic, ne vorbesc despre
puterea hrănitoare, întaritoare a ideilor, ca şi a credinţelor.
Deşi ideile nu par să dispună de puteri concrete, deşi ele
par de cele mai multe ori dominate de o realitate materială
constrângătoare, există totuşi idei-forţă. Ideea
monarhică este una dintre acestea.
În contextul republican al
structurilor politice din România actuală, ideea monarhică li se pare
multora o relicvă a trecutului sau o utopie lipsită de valoare
pragmatică. Unii pot să considere această idee ca
depăşită, întovărăşindu-şi gândul la
regalitate cu oftatul atât de românesc: “Eh, n-a fost să fie”, alţii
pot să respingă ideea regalităţii cu brutală vulgaritate,
nu mai puţin românească: “E un moft!”. Dar să depăşim
atât nevolnicele regrete, cât şi tâfna mahalalei şi să ne
angajăm într-o considerare mai gravă, mai lucidă a monarhiei ca
idee.
Ideea politică, desigur, înainte de toate. Ea derivă din
reflecţia asupra celei mai judicioase modalităţi de a asigura
ordinea într-un stat, coeziunea socială, o bună reprezentativitate a
ţării în contextul internaţional. Ideea monarhică se
conjugă cu cea democratică, dovadă rolul de garant al
democraţiei pe care-l joacă regalitatea în state moderne, dintre cele
mai diverse, din Spania până în ţările scandinave.
Ideea monarhică are, de
asemenea, un rol moral, formator. Ca atare, că nu este doar o
concepţie politică printre altele, alături de altele. Nici o
idee politică nu poate insufleţi, înobila precum cea monarhică.
Dar la ce poate sluji o asemenea idee dacă nu se concretizeaza într-o
realitate istorică? Ce rost are ideea monarhică fără un
rege?
Regele acesta l-am avut. În zorii domniei sale, el a înfruntat curajos
un adversar încă puternic, punându-şi viaţa în pericol. În acel
moment, el singur a asumat răspunderea întreagă pentru soarta
poporului său. Degajând ţara dintr-o alianţă nefastă
şi orientând-o spre aliaţii ei fireşti, tânărul rege viza
restaurarea independenţei sale, a integrităţii sale teritoriale,
a libertăţilor democratice ale cetăţenilor ei. Pentru noi,
contemporanii săi, Regele Mihai al României simboliza, întrupa o Românie
liberă, democratică, integrată într-o Europă căreia îi
aparţineam. Un timp încă, înainte de a fi exilat, Regele a fost
servitorul suprem al unui popor tot mai rănit, al unei ţări tot
mai pustiite. În faţa terorii roşii, el a fost ultimul
apărător al drepturilor şi libertăţilor noastre. Ce
tenebre s-au lăsat peste ţara noastră după plecarea
silită a Regelui! Intrăm într-o noapte despre care nimeni, nici chiar
cei mai pesimişti, n-ar fi crezut că va dura peste patru decenii.
Dar, deşi silit să fie departe de ţară, Regele
împărtăşea în surghiunul său toate suferinţele şi
speranţele poporului său. Omul acesta de o rară nobleţe,
chiar şi în lumea monarhilor, n-a compromis nici o clipă ideea
monarhică pe care o încarna.
Mihai fără Ţară a rămas regele tuturor
Românilor.
Tinerii care îl aclamaseră pe Regele tânăr sub ferestrele
palatului său, în 1945-’46, erau camarazii săi de vârstă.
Patruzeci şi mai bine de ani mai târziu, tot tinerii, fiii, dacă nu
nepoţii celor de atunci, îl alungau din acelaşi palat pe unul dintre
ultimii mărunţi tirani comunişti. Dacă nu l-au chemat
îndărăt din exilul său pe Regele lor este pentru că puterea
totalitară se străduise şi reuşise în mare măsură
să elimine orice idee monarhică dintr-un popor greu traumatizat. Cât
despre puterile instalate la cârma ţării după
prăbuşirea celei comuniste, ele s-au întrecut fără
excepţie în continuarea unei politici de obnubilare a maselor populare, de
inşelare a lor cu privire la rostul, la valoarea, la demnitatea monarhiei.
Merită o specială menţiune acuzatoare acel preşedinte al
statului care, după ce, în calitate de candidat la înalta funcţie, a
căutat să obţină prin declaraţii retorice
graţiile monarhiştilor, s-a străduit să minimalizeze
prezenţele „ingăduite“ în ţară ale Regelui, neavând nici
măcar acea elementară omenie - virtute reputată a poporului
nostru - prin care să-i asigure retrocedarea unui sălaş al
său.
Dar, cu toate aceste
ingrădiri şi răni şi umilinţe, Regele Mihai s-a întors
şi se întoarce în România, pentru că aceasta e ţara lui. El se
întorcea acasă, chiar dacă nu avea un acasă al său în această
ţară. Căci, situându-se mult dincolo de aceste meschinării
ale unor politicieni neghiobi, Regele se întoarce printre ai săi pentru
că el nu a fost doar regele Românilor, el este, el continuă să
fie Regele. Aceasta ţine de condiţia însăşi a
regalităţii, de sensul profund al ideii monarhice. Regele poate
să nu mai aibă nici un tron, în nici un palat. Cât timp
întrupează cu demnitate ideea monarhică, el stă pe un tron
nevăzut.
Îl priveam mai deunăzi pe Mihai al României lângă imensa
rotativă nouă a României libere. Îl ascultam - un om atât de simplu
şi la vorba, şi la port - rostind câteva cuvinte cu prilejul
inaugurării aceste mirabile instalaţii. Nu eram mulţi în jurul
său. Dar nu numărul fidelilor conferă autoritate unui suveran.
Pentru mine şi pentru mulţi el încarna ideea monarhică, acea
instanţă morală pe care nici un preşedinte de
republică nu o poate reprezenta. Mi se va replica: la ce slujeşte, cu
ce te ajută această idee? Nu este ea în afara realităţii, a
durei realităţi curente? Or, tocmai această dură realitate
istorică ne obligă să căutăm spre acele valori care
să ne elibereze din servituţile ei. Într-o societate
răvăşită, descompusă, mânată de racile,
lipsită de modele - cum este din nefericire societatea românească din
zilele noastre - Regele reprezintă tocmai demnitatea suverană spre
care orice român ar trebui să nazuiască. Ideea monarhică este o
nevăzută forţă care ne poate susţine pe calea
redresării noastre.
Am avut un Rege. Avem un Rege.
Nicolae Balota