Tripla semnificaţie a zilei de 10 Mai în istoria României moderne este (sau ar trebui să fie) suficient de bine cunoscută românilor; cititorii constanţi ai revistei COROANA de OŢEL ştiu foarte bine ce au adus românilor şi României zilele de 10 Mai 1866, 1877, 1881. Dar revista noastră de suflet nu se adresează numai regaliştilor convinşi; mai mult chiar, ar fi de dorit ca ea să-şi lărgească audienţa şi în rândul celor care însă se limitează la ceea ce ştiu din "istoria" României învăţată în anii comunismului, cea (pre)fabricată la ministerul bolşevic al "adevărului" de un oarecare M. Roller... încercând să schiţeze câteva idei legate de cele trei zile de 10 Mai, autorul acestor rânduri (a cărui specialitate nu este istoria) doreşte să omagieze uriaşa personalitate a primului nostru Rege, la 120 de ani de când acesta era uns ca Rege al tuturor românilor.

Cei ce au pregătit Unirea Principatelor Române din 1859, cei mai luminaţi boieri şi cărturarii patrioţi ai perioadei post-paşoptiste, vedeau în acest act istoric nu numai împlinirea unei aspiraţii fireşti a celor de acelaşi neam şi aceeaşi limbă, trăind la nord şi la sud de Milcov, ci şi singura cale de înlăturare a suzeranităţii porţii otomane. Dar în divanurile ad-hoc ce au pregătit unirea s-a cristalizat şi ideea aducerii pe tronul ţării reunite a unui principe străin care să se situeze deasupra intereselor de grup ale taberelor boiereşti, a intrigilor şi disensiunilor care au adus atâta rău ţărilor române. Însuşi domnitorul Grigore Alexandru Ghica al Moldovei recunoştea, într-o discuţie din 30 mai 1857 cu ministrul francez de externe, că aceasta era o pretenţie a poporului . dar cei ce au optat pentru această variantă aveau în vedere şi recunoaşterea acestei uniri de către marile puteri europene precum şi sprijinul acestora pentru înlăturarea dependenţei de poartă. În cei şapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza s-au făcut primii paşi spre construirea unei Românii moderne, spre edificarea unui cadru legislativ de tip european, s-au pus bazele unui învăţământ universitar modern etc. Nimeni nu-i poate nega primului principe al Unirii numeroase merite. Dar nici nu i se pot trece cu vederea unele slăbiciuni şi greşeli politice, în special în ultima parte a domniei sale. Sfârşitul acesteia nu a fost rezultatul unei "monstruoase coaliţii" (sintagmă atât de dragă "istoricilor" de formaţie comunistă) ci o încheiere firească şi previzibilă a unei etape istorice de tranziţie. Începuturile realizate de Cuza aveau să fie continuate, la un nivel superior, cu o tenacitate şi o dăruire exemplare, de primul nostru mare rege - Carol I, pe parcursul celei mai lungi domnii a unui monarh al ţărilor Române: una de 48 de ani. Nu a fost o perioadă nici simplă şi nici uşoară. Păşind, însă în seara de 9 mai 1866, pe pământ românesc, tânărul principe (în vârstă de 27 de ani) avea să declare: "Din clipa în care am călcat pe teritoriul României, am devenit român". Iar pe parcursul unei jumătăţi de veac, principele şi apoi Regele Carol i avea să probeze solidaritatea şi seriozitatea angajamentului Său pentru progresul noii Sale patrii. Tot ce s-a realizat în aceste aproape cinci decenii nu I se datorează în exclusivitate. Carol I a fost un monarh constituţional modern, fidel Constituţiei şi legilor ţării, fidel legământului rostit la 10 Mai 1866 în faţa Parlamentului român, dar şi un conducător înzestrat cu arta de a stimula şi a pune în valoare energiile creatoare ale românilor şi ale marilor noştri oameni politici din ultimele decenii ale secolului XIX, în frunte cu Ion C. Brătianu, Titu Maiorescu, care a fost nu numai primul mare teoretician al literaturii noastre (descoperitorul şi promotorul lui Eminescu) ci şi un om politic de mare anvergură, evalua - cu rigoare şi fineţe analitică - viaţa politică a României din anii domniei lui Carol I. Considerăm oportun să citim un pasaj: "... Tenacitatea principelui în urmărirea Ţelului, răbdarea şi inteligenţa sa, înălţarea peste orice simţământ de răzbunare, neobosita regularitate în îndeplinirea zilnicelor datorii, lipsa de orice intrigi, de orice camarile, de orice amestec în relaţiile private, exemplara viaţă casnică - toate acestea semne de caracter, în aşa contrast cu unele domnii precedente, erau prea intime în natura lor pentru a produce un efect imediat în publicul mare. (...) Atunci intervine războiul, (de independenţă n.n.) Şi deodată starea lucrurilor se schimbă. Ostaşi din toate unghiurile ţării, adunaţi sub conducerea domnitorului, se întâlnesc cu el ca de la om la om (...) Împreună cu ei suferă şi el şi se îmbărbătează şi el (...) pe acest domnitor românul din popor îl simte pentru întâia dată ca domnitorul său, la El se uită de El este mândru. În El a prins încredere. Şi când se întorc de la război soldaţii şi ofiţerii, cu fala biruinţei smulsă după atâtea jertfe, statul român are o armată şi un popor care a început să-şi simtă misiunea, să se priceapă ca un întreg, şi să-şi împământenească pe domnitorul până atunci străin, iar de acum înainte întrupat cu aspiraţia naţională ca o nădejde şi o chezăşie a viitorului."

Acest uriaş efort al oştenilor români conduşi de curajosul lor Rege, încununat cu zdrobirea oştirilor otomane la Plevna, Griviţa, Smârdan şi atâtea alte câmpuri de bătălie în memoria neamului, dar şi îndoliat de miile de jertfe ale eroilor ce au căzut, a fost preţul plătit pentru Independenţa naţională: act politic votat de Cameră la 9 mai 1877 dar proclamat solemn de Suveran la 10 Mai , în prezenţa marilor fruntaşi politici ai ţării. Nu e nicidecum de mirare că acest act de curaj al tânărului dar micului stat român a provocat nemulţumirea Imperiului Ţarist, care a şi exprimat-o printr-o notă a ministrului Nelidov. Dar derularea ostilităţilor cu turcii, înregistrând mai multe eşecuri ale ostaşilor ruşi, avea să conducă la numirea Principelui Carol drept comandant suprem al armatelor româno-ruse. Patru ani mai târziu, la 10 Mai 1881, avea loc la Catedrala Mitropoliei din Bucureşti încoronarea lui Carol I ca Rege şi a Elisabetei de Wied ca Regină, iar România devenea REGAT. Austera coroană fusese turnată din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna.

Au urmat, între 1881-1914, ani de importante progrese sub raport economic şi cultural, dar şi în plan socio-politic. Se construiesc căi ferate, porturile franco Galaţi şi Brăila, poduri, se introduce în Bucureşti iluminatul electric, capitala se îmbogăţeşte cu clădiri precum cele ale Băncii Naţionale, Palatului Justiţiei, Observatorului astronomic, Teatrului Naţional, Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, palatului Cantacuzino şi atâtea altele, care aveau să aducă Bucureştiului supranumele de "Micul Paris".

Vreme de 67 de ani 10 Mai a fost Sărbătoarea Naţională a României. De altfel, în toate marile state cu tradiţii democratice consolidate Ziua Naţională este fie ziua dobândirii independenţei de stat, fie ziua de naştere a suveranului. Am scris şi în ediţia pe noiembrie-decembrie 2000 a COROANEI despre importanţa zilei de 1 Decembrie, pe care nimeni nu poate şi nu doreşte s-o minimalizeze. Însă considerăm cât se poate de oportună recenta iniţiativă a Societăţii "Timişoara", a altor asociaţii regaliste din Ţară şi străinătate privind sărbătorirea Zilei Independenţei de stat la data corectă, adică la 10 Mai. Rămâne de văzut dacă actualul Parlament, căruia i s-a adresat un apel în acest sens, va manifesta receptivitatea necesară sau - dimpotrivă - va persista în perpetuarea variantei impusă de regimul comunist, care sărbătorea la 9 mai nu atât Independenţa cât "victoria glorioasei Armate roşii asupra hitlerismului". Am pus, în titlu, semnul întrebării la (10 Mai) 2001 nu spre a sugera posibilul eşec al demersului la care ne-am referit (şi la care am subscris, alături de mulţi ieşeni, inclusiv personalităţi ale vieţii publice din capitala moldavă precum Dl. Acad. Alexandru Zub sau Dl. Primar C. Simirad) ci - dimpotrivă - speranţa unei reveniri la normalitate, măcar la acest nivel al cinstirii unei zile de maximă importanţă din istoria României. Oricum, M.R.R. Iaşi (desigur şi celelalte asociaţii regaliste din Ţară) va onora cum se cuvine, ca şi în anii anteriori "Sfânta zi de 10 Mai!"

10 Mai 1866 - ziua în care Domnitorul Carol a sosit în România ca Principe. 10 Mai 1887 - ziua în care România şi-a declarat independenţa. 10 Mai 1881 - ziua în care Carol I a fost încoronat ca Rege al României.

Această dată, care reprezintă adevărata noastră zi naţională, a fost scoasă din cărţile de istorie, profitându-se de diferenţa de 12 zile din calendarul "pe stil vechi" şi cel pe "stil nou". Toate datele din secolul al XIX-lea figurează în manualele pre sau postdecembriste cu ambele notaţii, numai 10 Mai apare doar ca 22 mai, zi care românilor nu le spune nimic. Această mistificare, care dovedeşte "teama de 10 Mai" a celor ce au condus România spre dezastru timp de mai bine de o jumătate de secol, se regăseşte la tot pasul. De exemplu, în volumul în limba engleză A History of Romania, editat în 1996 şi distribuită ambasadelor României în străinătate, autorii au dat pentru cele trei evenimente citate o singură dată, cea de 22 mai. La fel, ziua noastră naţională apare "transformată" şi în traducerea Memoriilor Regelui Carol I, apărută în 1994, ori în albumul "România - istorie în documente", apărut în 1992. Apare astfel clar, încă o dată, intenţia desfiinţării lui 10 Mai şi, o dată cu această zi, a chiar istoriei noastre.

Anul acesta, Ziua Monarhiei Române şi a Independenţei românilor stă şi mai mândră, în plină Săptămână luminată, după Sfintele Paşti! De Izvorul tămăduirii vom sărbători, ca un balsam al sufletului nostru, ZECE MAI, cea mai mare sărbătoare a statului modern român.

În nesfârşita Lui bunătate, Domnul ne-a mai dat un semn şi anul acesta! Dar semnul şi înţelesurile acestei aşezări de calendar ne îndreaptă mai degrabă spre pilda fiului risipitor căreia, iată, noi, românii, i-am descoperit o faţă, mă tem mai puţin creştinească: noi, risipitorii, suntem plecaţi cu ţara întreagă prin pustie, prin nesfârşite rătăciri spirituale... REGELE NOSTRU ESTE pe TRONUL ROMÂNIEI, Majestatea Sa ne aşteaptă de zece ani!! Cu aceeaşi infinită răbdare, tatăl îşi aşteaptă nemaul destrămat în risipire...

Back