Acum cinci ani, la începutul primului nostru efort de a intra în NATO, săptămânalul "Academia Caţavencu" a publicat unul din tradiţionalele lor fotomontaje de pe prima pagină; el mă înfăţişa pe mine şi pe familia mea stând în tranşee, la adăpost de gloanţe, şi aruncând grenade în partea inamicului. Titlul spunea, dacă-mi aduc aminte bine, că lupta pentru NATO începuse. Desenul ne amuză şi astăzi, pe mine şi familia mea. Dar, ca de multe ori, "Academia Caţavencu" are un mesaj serios în spatele umorului. Eforturile noastre de a fi admişi în Alianţa Nord Atlantică nu sunt o bătălie în sens tradiţional, dar sunt o luptă, în orice caz. Aceste eforturi sunt făcute de o familie iar numele acestei familii este Naţiunea română. Şi, din păcate noi ne dovedim adesea foarte buni la aruncarea grenadei, de obicei înspre noi înşine.

Nu consider că munca pe care am depus-o acum cinci ani a fost în zadar. Într-adevăr, nu am fost invitaţi în Alianţă la Madrid, în 1997. Dar noi le-am arătat limpede tuturor partenerilor noştri că suntem serioşi în chestiunea NATO şi că suntem determinaţi să intrăm în organizaţia care a dat securitate pe continentul european, singura structură militară care leagă, formal, printr-un tratat, Europa de Statele Unite ale Americii.

Sunt gata să admit două greşeli pe care le-am făcut eu la vremea aceea. Imediat după ce decizia de la Madrid a fost luată, am crezut că NATO nu se va putea gândi mulţi ani la o altă extindere. Am greşit: cinci ani după Madrid, este exact ceea ce Alianţa se pregăteşte să facă. În al doilea rând, la vremea aceea mi-a fost teamă că eşecul de a intra în NATO va genera un simţământ de deznădejde în ţară şi o lipsă de încurajare pentru viitorul reformelor militare. Din fericire, am greşit din nou. Noi am susţinut războiul din Kosovo, în ciuda rezervelor noastre faţă de strategia NATO din acel moment. AM ajutat cu operaţiuni atât în Kosovo cât şi în Bosnia. Am continuat reformele militare, cu toată suferinţa pe care acest lucru ne-a adus-o. Am fost una din primele ţări care au dovedit sprijin războiului Statelor Unite împotriva terorismului. Şi astăzi, când noi vorbim, nu numai că soldaţii noştri conlucrează cu trupele NATO în Balcani, dar sunt parte din coaliţia mondială, luptând împotriva teroriştilor din Afganistan.

Mesajul puternic pe care apartenenţa noastră la Alianţă l-ar da investitorilor internaţionali poate ajuta reconstrucţia noastră economică. Şi contactul zilnic cu ofiţeri şi planificatori militari din alte ţări va îmbunătăţi calitatea deciziilor înăuntrul forţelor noastre armate. Din această perspectivă, nu văd nimic rău dacă, la întâlnirea la vârf de la Praga, în noiembrie acest an, România este invitată formal să intre, dar i se dau condiţii specifice înainte să devină membru deplin. Atâta timp cât condiţiile sunt posibil de îndeplinit şi atâta timp cât ele sunt clare, suntem gata să le îndeplinim.

Toate aceste ţări sunt dornice să contribuie la o alianţă viitoare. În mod sigur NATO va primi noi membri şi se va mări ca alianţă. Dar nu trebuie ca NATO să sufere din această cauză. În discursurile mele din străinătate voi încerca să sugerez anumite reforme pe care Alianţa însăşi ar trebui să le facă pentru a lua decizii eficiente şi rapide, în ciuda numărului mare de state membre. "O mai mare alianţă poate fi şi o mai bună alianţă", acesta va fi mesajul meu.

Am auzit spunându-se, uneori de către voi, membri ai mass-media, că misiunea mea este să promovez cazul României în faţa familiilor Regale europene. Nu văd lucrurile în acest fel. Îmi face plăcere să-mi revăd verii oricând este posibil, dar misiunea mea este să conving opinia publică din capitalele Alianţei. Munca mea este în armonie cu cea asumată de voi toţi. Nu pot să inventez o Românie care nu există. Dar ceea ce voi face este să arăt că, în chestiunea apartenenţei la NATO, este aproape un consens naţional în ţara noastră.

Anul acesta, vin către voi de un 10 Mai excepţional, împlinindu-se în această zi, de sărbătoare şi bucurie naţională altădată, 100 de ani de la proclamarea formală a Regatului Român.

Cu 15 ani înainte de acel eveniment, de seamă pentru tot echilibrul european, la 10 mai 1866, un tânăr principe străin, din sudul catolic al Confederaţiei Germanice, răspunzând apelului a două mici Ţări Dunărene - unite doar de şapte ani într-un singur stat, încă sub suzeranitate otomană - de a veni spre a le cârmui, călca pentru întâia oară pământul în care urma să se odihnească pe vecie după 48 de ani de rodnică domnie.

În interiorul ţării, progresele naţiunii s-au dovedit cu prisosinţă, de pildă în 1906, cu prilejul Expoziţiei Internaţionale de la Bucureşti, comemorând cei 40 de ani ai monarhiei noastre, când pentru prima dată s-au întâlnit, într-o însufleţire fără seamăn, mulţimi de români veniţi din toate ţinuturile încă sub stăpânire străină; prolog a ce avea să se împlinească 12 ani mai târziu...

De altfel, istoriografii epocii, ca şi biografii Regelui Carol I, atât români cât şi străini, sunt de acord toţi a-i atribui meritul principal în acea înzestrare, pregătire şi îmboldire a ţării sale spre ascensiunea prin care avea să devină un factor potenţial al păcii Continentului întru păstrarea căreia, prin aplanarea diferendelor între alianţe rivale şi a încordării precursoare primului război mondial, pe calea mijlocirilor directe între şefii de stat, părerea, sfatul şi uneori concursul monarhului român erau căutate de cancelariile marilor puteri în toate clipele mari critice ale relaţiilor diplomatice din perioada domniei lui; pentru că înrudirea sa cu aproape toate dinastiile europene, dar mai ales tăria lui de caracter şi judecata lui pătrunzătoare îl desemnaseră, în felul legendarului rege Nestor din Iliada, drept cel mai indicat orchestrator al concertului lor, ca să-i atenueze discordanţele.

De înfăţişarea gravă şi oarecum severă a întemeietorului dinastiei române se leagă, pentru cei, tot mai puţini, care au trăit acele vremi, faţa plină de bunătate, veşnic surâzătoare, a Reginei Elisabeta, soţia lui blândă şi generoasă până la exces, "Mama răniţilor" din războiul de independenţă, Carmen Sylva în lumea literelor, sub imboldul şi protecţia căreia toate artele au luat în ţară o largă, bogată şi foarte fericită dezvoltare.

Sub următoarea domnie, a neuitatului meu bunic, Regele Ferdinand I al Tuturor Românilor - precum a fost încoronat la 15 octombrie 1922 la Alba Iulia - supranumit în străinătate Ferdinand cel Leal, iar de poporul său "Regele ţăranilor", românii şi-au văzut, în fine, împlinit străbunul vis de a se regăsi cu toţii laolaltă înăuntrul hotarelor patriei lor comune, de multiseculara obârşie; iar sătenii plugari care, la acel prim război pustiitor de vieţi, îşi vărsaseră sângele cu atâta dărnicie în apărarea gliei, aveau să se trezească împroprietăriţi gratuit şi stăpânind individual cea mai întinsă suprafaţă cu putinţă a pământului ce-l lucrau, printr-o reformă agrară salutată atunci în lumea largă ca un model de dreptate socială, demn de copiat. Pasiunea inteligenţa, dinamismul şi, mai presus de toate, devotamentul neclintit pe care Regina Maria le-a pus în slujba românilor, de la retragerea în Moldova şi până la izbândă, i-au fost cu prisosinţă răsplătite prin veneraţia acestora şi recunoştinţă, ce conştienţi de meritele ei, i-o vor păstra urmaşii lor.

Dar azi, când comemorăm un trecut în care s-au plămădit sufletele noastre, în pofida nevoilor, durerilor şi întunecimilor prezente, aş vrea ca, împreună, să ne îndreptăm gândul cu pietate şi recunoştinţă spre înaintaşii noştri care, cu mintea, munca şi dăruirea lor de sine, au făurit ţara noastră, fără să uităm rolul femeilor române, cărora li se cuvine un loc de mare cinste.

Orice ar fi să ne aducă viitorul şi oricât de mult ar trebui să suferim, nu încetaţi a cultiva ceea ce a fost şi trebuie să rămână specificul sufletului românesc: credinţa, vrednicia, setea de libertate şi dreptate, precum şi omenia cea mai deplină faţă de semeni.

Back