Nihil sine Deo

– Istoria regilor noştri –

DOMNITORUL (1866-1881) ŞI REGELE (1881-1914) CAROL I

De peste 2000 de ani, se statornicise pe teritoriile dacogetice şi apoi româneşti de la Carpaţi, Dunăre şi Pontul Euxin tradiţia monarhică a conducerii ţărilor. Dacia avea căpetenii bogate şi regi iluştri precum Dromihete, Burebista, Deceneu, Scorilo sau Decebal. După formarea poporului român şi a statelor feudale în veacul al XIV-lea, în capul ţărilor se aflau dinastii vestite (Basarabi, Muşatini, Corvineşti etc.), reprezentate prin voievozi, domnitori, guvernatori, care-şi transmiteau puterea din tată-n fiu. Mai apoi, în 1866, după abdicarea silită a lui Cuza-Vodă, oamenii politici ai vremii au optat pentru Dinastia străină, mijloc de obţinere a Independenţei statului, de modernizare a ţării înapoiate şi înlăturarea corupţiei domnitorilor autohtoni. Înţelepţii noştri bărbaţi de stat căutau repede un prinţ străin la marile Case regale imperiale din Europa Occidentală, care să asigure consolidarea statului aflat încă sub aripa Imperiului Otoman. Chiar Al. I. Cuza trimitea generalului N. Golescu o scrisoare în care afirma că “numai un Principe străin, după părerea mea, poate chezăşui viitorul României”.

Deoarece fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, contele Filip de Flandra a respins oferta, liberalul Ion C. Brătianu s-a adresat glorioasei familii nobiliare Hohenzollern. A discutat la Düsseldorf cu Principele Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorul Renaniei, iar cel de-al doilea fiu al său, Carol Ludovic (27 ani, locotenent în Regimentul al II-lea de dragoni ai gărzii prusiene) a acceptat Coroana fără condiţiuni. La începutul lui aprilie 1866 s-a desfăşurat un plebiscit, în urma căruia poporul român l-a înscăunat în tron pe Principele Carol Ludovic de Hohenzollern, sub numele de Carol I.

Astfel a ajuns Carol I în fruntea statului român, pe care l-a condus cu înţelepciune, întâi ca domnitor şi, din 1881, ca rege, până în 1914, când a decedat la Peleş. A domnit 48 de ani, mai mult decât Ştefan cel Mare (47 ani).

Iar Dinastia Română, pe care a întemeiat-o, a fost continuată tot din spiţa familiei germane Hohenzollern, prin Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I, până la abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii, la 30 decembrie 1947, prin abdicarea Regelui Mihai, sub presiunea comunismului răsăritean.

NAŞTEREA, COPILĂRIA, TINEREŢEA

Regele Carol I s-a născut la Sigmaringen, în ziua de 7/20 aprilie 1839. Era al doilea băiat al Principelui Carol Anton de Hohenzollern şi al soţiei sale, prinţesa Josefina, care i-a dăruit 6 copii: Leopold, Stefania, Carol, Anton, Friederick şi Maria. În familie toţi au primit o educaţie aleasă. Prinţii erau destinaţi carierei militare.

După terminarea cursurilor secundare, Carol a intrat la Şcoala de cadeţi din Münster. A fost numit sublocotenent la Regimentul de artilerie de gardă. În 1857 urma cursurile Şcolii de artilerie de geniu din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat Coroana României, printr-o împrejurare fericită) a fost ofiţer german. Era locotenent în Regimentul 2 dragoni de gardă. Ca ofiţer de ordonanţă al Kronprinţului Friederich, bun prieten şi protector, Prinţul Carol participă efectiv la Războiul austro-pruso-danez. Lua parte la asaltul cetăţii Fredericia şi a redutelor din Düppel - experienţă care-i va folosi, mai apoi, în luptele de la Plevna contra otomanilor.

Deşi mic de statură şi firav, Printul Carol era un militar desăvârşit, sănătos la minte şi la trup, ordonat şi echilibrat, chiar metodic, bun politician cu idei liberale. Avea spirit cazon, îi plăceau disciplina şi zorzoanele militare.

De tânăr cunoştea limbile europene de circulaţie.

La Sigmaringen, aproape de graniţa franceză, se vorbea mai mult franţuzeşte, mai ales cu bunica Stefania, care era - cum se ştie - fată de suflet a lui Napoleon Bonaparte. Astfel a învăţat Carol limba franceză, în afară de germana maternă.

Împăratul Napoleon III, care participase la botezul Prinţului Carol, a rămas bun prieten al familiei principiare Hohenzollern. Aşa se face că Napoleon III (un fel de judecător al treburilor europeneşti) a recomandat românilor să-l aleagă Domn pe Prinţul Carol - lucru care s-a înfăptuit imediat. Împăratul Napoleon îl sfătui pe Ion C. Brătianu, trimisul românilor, să se ducă de-a dreptul la Düsseldorf, pentru a discuta cu Principele Carol Anton, tatăl tânărului propus. Cum s-a spus, propunerea a fost acceptată.

INCOGNITO,

SPRE ROMÂNIA

Era un moment greu pentru ţară. Cuza-Vodă - alungat în exil. Agitaţia separatistă, culminată cu sângeroasele incidente din aprilie ’66 de la Iaşi, putea duce la desfacerea Unirii dintre Moldova şi Muntenia. Dar I. C. Brătianu, strălucitor bărbat de stat, îl aducea- la timpul potrivit - pe tânărul Carol, care venea incognito pe calea ferată Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta. La 8 mai 1866, Prinţul Carol şi I.C. Brătianu se aflau la ultima staţie ferată de la Baziaş, îmbarcându-se clandestin pe un vapor dunărean, ce i-a dus la Turnu Severin. Pe paşaportul fals scria”Karl Hettingen, călătorind la Odessa pentru afaceri”. Călătorul deghizat avea: “ochi albaştri, păr negru, nas vulturesc ager, mustăţi şi barbă mijindă pe obraji, statură zveltă”. Când au pus piciorul pe pământul României Mici, I.C. Brătianu i se închină şi-l pofti în trăsură, deoarece până la Bucureşti, cale lungă, nu exista cale ferată. (Abia după câţiva ani, Carol I construi o mare reţea ferată).

10 MAI VA FI DE-A PURURI

Învăţat cu trenurile occi-dentale, Carol I călători, alături de I.C. Brătianu, în trăsurile poştei, vreo 24 de ceasuri. Vizitii şi caii înspumaţi de galop se schimbau după trei ceasuri de alergare. Peste râuri treceau cu pluta, deoarece nu erau poduri. În seara de 8 mai au dormit la moşia Goleşti, la 84 km de Capitală.

La 10 Mai 1866, noul domnitor neamţ, care nu cunoştea deloc limba şi obiceiurile pământului, intra triumfal în Bucureşti. Ştirea sosirii fusese transmisă telegrafic.

Tot poporul îi ieşise în întâmpinare, ca să-l vadă pe înlocuitorul la tron al lui Cuza-Vodă. Călări, pe jos, în trăsuri - puhoi de lume, într-un peisaj tipic oriental.

La Băneasa, primarul i-a înmânat cheia oraşului. După o secetă prelungită, veni chiar atunci, ca semn bun de fertilitate, o ploaie torenţială, care transformă colbul în glod. La Catedrala mitropolitană, răsună un Te-Deum, în prezenţa Locotenenţei Domneşti, Guvernului şi Mitropolitului Nifon. La Parlament, Carol s-a aşezat pe Tronul aflat la tribună. Crucea şi Evanghelia erau aşezate de Mitropolit pe masă. Se auzi Jurământul românesc tradus în franţuzeşte Prinţului: “Jur de a păzi legile României; de a menţine drepturile sale şi integritatea teritoriului ei”. Atunci Prinţul Carol, cu mâna pe Evanghelie, a zis energic, pe româneşte: “Jur!”, în aclamaţiile mulţimii.

Nimeni nu visa, în acele clipe, că acest bărbat german de numai 27 de ani va deveni român şi va domni cu mare folos aproape jumătate de veac, întemeind o dinastie, care va contribui decisiv la modernizarea ţării, obţinerea Independenţei mult râvnite şi Întregirii mult-pătimitului Neam Românesc, într-un stat mare, puternic şi de nezdruncinat.

MONARHIA CONSTITUŢIONALĂ EREDITARĂ

Imediat după sosirea în ţară a lui Carol I (10 Mai 1866), corpurile legiuitoare au adoptat, la 29 iunie 1866, CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, printre cele mai avansate din Europa timpului, care avea la bază principiul democratic al puterilor în stat. Ea a permis dezvoltarea şi modernizarea statului român. Nu menţiona dependenţa noastră faţă de Imperiul Otoman, ceea ce a deschis clar drumul Independenţei.

În art. 82 se spune despre domnitor; “Puterile constituţionale ale domnului sunt ereditare, în linie coborâtoare directă şi legitimă a Măriei Sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor. Coborâtorii Măriei Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a răsăritului”.

În urma proclamării Independenţei de stat (la 9 mai 1877) şi cucerirea ei în războiul ruso-româno-turc, România a devenit REGAT. La 15 martie 1881 apărea legea care prevedea următoarele:

Articolul I. România ia titlul de Regat. Domnitorul ei, Carol I, ia pentru sine şi moştenitorii săi titlul de rege al României.

Articolul II. Moştenitorul tronului va purta titlul de principe regal”.

Şi Constituţia din 1923 pornea de la “litera” aceleia din 1866, însă adaptată la realităţile postbelice, după făurirea României Mari. Relua principiul fundamental al monarhiei constituţionale:

Regele domneşte, dar nu guvernează.

CASTELUL REGAL PELEŞ

...Clădit în mijlocul uneia din cele mai frumoase privelişti ce se pot închipui, castelul din Sinaia - cu silueta sa măreaţă şi elegantă, cu liniile sale îndrăzneţe şi totdeauna bine proporţionate - formează ca un decor feeric, pus de mâna omenească, printre munţii uriaşi ce-l împrejmuiesc de pretutindeni. Zidirea lui ţinuse zece ani. Trebuiesc să se smulgă de la cele două elemente, apa şi pământul, fiecare părticică de loc, să se creeze, aproape pe vârful munţilor, o lată şi oablă suprafaţă pe care să se aşeze edificiul, în fine, să se croiască, prin largi împliniri ridicate în pădure şi munţi, un drum care să ducă până la castel. Toate aceste greutăţi fură învinse, mulţumită voinţei energice şi stăruitoare a Regelui, despre care se poate zice că el a fost adevăratul clăditor al castelului, tot aşa precum Neagoe Basarab fusese adevăratul arhitect al minunatei noastre biserici episcopale de la Curtea de Argeş: “Castelul Peleş, - scrie autorul Notelor asupra vieţii Regelui Carol - este propria creaţiune a Regelui. Înveselitor şi simplu, în stilul Renaşterii germane, edificiul, bine proporţionat, se întinde împrejurul impunătorului turn principal, iar spectatorul răpit descoperă o mulţime de ornamente graţioase în ieşiturile turelelor, în sculpturile lemnelor, în fântâna din curtea castelului a cărei şoaptă se împreunează cu vuietul brazilor gigantici aflaţi pe povârnişurile muntoase de care se reazemă clădirea. Mai mult însă decât înfăţişarea de din afară, împărţirea şi mobilarea din lăuntru a castelului Peleş purced din iniţiativa şi voinţa Regelui...”.

Mai toată lemnăria castelului a fost sculptată de un artist german, dl. Stoerh, care a lucrat pentru Suverani timp de treizeci de ani. Dl. Stoerh a executat la Sinaia, ca şi în palatul din Bucureşti, adevărate capodopere de sculptură decorativă ce dovedeşte, pe lângă o inspiraţie artistică din cele mai frumoase, meşteşugul desăvârşit al unui măiestru lucrător.

Apartamentele Reginei, minunat de bogate şi elegante, sunt decorate cu gustul cel mai delicat. “Aceasta e locuinţa pe care o visasem la cinsprezece ani, zice Carmen Sylva într-o scrisoare adresată mamei sale - şi pe care o descriam tatălui meu. Ce lucru ciudat să văd la patruzeci de ani visul meu transformat în realitate”! Stoerh era foarte mândru de scara castelului ale cărei tăblii, stâlpuşoare şi columne, au fost turnate şi sculptate de dânsul cu arta cea mai perfectă.

Sala de muzică a Reginei, căptuşită cu lemn până la jumătate de înălţime şi lucrată în nuc, prezintă, cu geamurile-i colorate, cu orga şi cu stranele-i înşirate de-a lungul pereţilor, aparenţa unei capele. Lemnăria e despărţită de zid şi de tavan printr-un interval de câţiva centimetri, ceea ce-i dă răsunetul unui lemn de vioară. Harpe, piane, alte instrumente muzicale, strane în stilul Renaşterii, se amestecă cu mobila severă a acestei săli...

O a doua sală de muzică - aflată lângă budoarul Reginei şi care dă în marea sală de primire, de unde, prin pridvoare în stilul italian, te cobori în pădure - a fost clădită de curând şi inaugurată în cursul verii trecute. Din toate părţile, şi mai cu seamă din budoarul Reginei, priveliştea se întinde pe o minunată panoramă: “Fagii şi brazii - scrie Regina - pare că voiesc să intre în casă la noi”.

Ceremonia inaugurării Castelului Peleş, în 25 septembrie 1883, fu din cele mai solemne. Mitropolitul primat sfinţi toate sălile, apoi Majestăţile Lor iscăliră, împreună cu toţi fruntaşii ţării, următorul document transcris de însăşi Regina, cu litere ornate, pe o foaie de pergament:

"Eu, Carol I Domn şi Rege, cu Elisabeta Regina, după o silinţă neobosită de doi ani, în luptă cu un tărâm nestatornic, străbătut de izvoare, izbutit-am a pune, la poalele Bucegiului, temelia acestei clădiri în anul Mântuirii 1875, iar al Domniei Noastre al IX-lea.

Zidirea s-a oprit pe timpul războiului pentru neatârnarea României.

Intrat-am în această casă a Noastră în anul Mântuiriei 1883, iar al Domniei Noastre al XVII-lea; datu-i-am nume: Castelul Peleşului”.

Acest document se găseşte astăzi într-unul din coridoarele castelului, unde se pot citi, de asemenea, săpate pe o placă de bronz, următoarele versuri compuse, cu această ocaziune, de Alecsandri:

“Eu Carol, şi al Meu popor

Clădit-am într-un gând şi-un dor,

În timp de lupte al Meu Regat -,

În timp de pace - al Meu palat!”

În cursul prânzului servit în castelul Peleş, Regele ridică următorul toast:

“Am clădit acest Castel ca un semn trainic că Dinastia aleasă liber de naţiune este adânc înrădăcinată în astă frumoasă ţară şi că răsplătim dragostea poporului Nostru cu încrederea nemărginită care o avem în viitorul scumpei Noastre patrii. Împlinesc dar o datorie sacră, o vie dorinţă, ridicând cu vin românesc, în această casă a Noastră, cel întâi pahar şi onorul şi pentru fericirea României”.

George Bengescu

Din viaţa Majestăţii Sale Elisabeta, Regina României, 1904 .

Pentru prima oară, Carol I vine la 5-6 august 1866, în munţi, pe Vaea Peleşului, fiind găzduit la Mânăstirea Sinaia, ridicată în 1695 de spătarul Mihai Cantacuzino.

În 1873, principele începe construirea Castelului Peleş, după ce alesese locul, împreună cu Doamna Elisabeta. Cumpărase terenul, 1000 de pogoane, din 1872. Lucrările Peleşului sunt încredinţate din 1876 arhitectului Johannes Schultz. La 7 octombrie 1883 are loc inaugurarea oficială. Dar urmează etapa a II-a de construcţie, care se termină abia în 1914, lucrările fiind realizate de arhitectul ceh Karel Liman. Arhitectura exterioară este în stilul neo-renaşterii germane: turnuri ascuţite, zvelte, de forme neregulate, abundente ornamente şi sculpturi în lemn.

Interioarele Castelului Peleş, în felurite stiluri, sunt somptuoase şi încărcate, copleşindu-l pe vizitator prin bogăţia sculpturală a lambriurilor, prin statuete, basoreliefuri, mobilier luxos, vitralii cu scene alegorice, tapiserii, picturi, oglinzi, candelabre, argintării şi altele.

Superbe sunt: Holul de onoare, Sălile de Arme, Sala de Consilii, Cabinetul de lucru, Sala Florentină, Salonul turcesc, Sala de teatru, Sala de concerte etc.

Boris Crăciun

"Lumea Liberă" - New York

Back