10 Mai - Sărbătoarea naţională a României

1866 - 1877 - 1881 - 2001?

Tripla semnificaţie a zilei de 10 Mai în istoria României moderne este (sau ar trebui să fie) suficient de bine cunoscută românilor; cititorii constanţi ai revistei COROANA de OŢEL ştiu foarte bine ce au adus românilor şi României zilele de 10 Mai 1866, 1877, 1881. Dar revista noastră de suflet nu se adresează numai regaliştilor convinşi; mai mult chiar, ar fi de dorit ca ea să-şi lărgească audienţa şi în rândul celor care însă se limitează la ceea ce ştiu din “istoria” României învăţată în anii comunismului, cea (pre)fabricată la ministerul bolşevic al “adevărului” de un oarecare M. Roller... încercând să schiţeze câteva idei legate de cele trei zile de 10 Mai, autorul acestor rânduri (a cărui specialitate nu este istoria) doreşte să omagieze uriaşa personalitate a primului nostru Rege, la 120 de ani de când acesta era uns ca Rege al tuturor românilor.

Cei ce au pregătit Unirea Principatelor Române din 1859, cei mai luminaţi boieri şi cărturarii patrioţi ai perioadei post-paşoptiste, vedeau în acest act istoric nu numai împlinirea unei aspiraţii fireşti a celor de acelaşi neam şi aceeaşi limbă, trăind la nord şi la sud de Milcov, ci şi singura cale de înlăturare a suzeranităţii porţii otomane. Dar în divanurile ad-hoc ce au pregătit unirea s-a cristalizat şi ideea aducerii pe tronul ţării reunite a unui principe străin care să se situeze deasupra intereselor de grup ale taberelor boiereşti, a intrigilor şi disensiunilor care au adus atâta rău ţărilor române. Însuşi domnitorul Grigore Alexandru Ghica al Moldovei recunoştea, într-o discuţie din 30 mai 1857 cu ministrul francez de externe, că aceasta era o pretenţie a poporului . dar cei ce au optat pentru această variantă aveau în vedere şi recunoaşterea acestei uniri de către marile puteri europene precum şi sprijinul acestora pentru înlăturarea dependenţei de poartă. În cei şapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza s-au făcut primii paşi spre construirea unei Românii moderne, spre edificarea unui cadru legislativ de tip european, s-au pus bazele unui învăţământ universitar modern etc. Nimeni nu-i poate nega primului principe al Unirii numeroase merite. Dar nici nu i se pot trece cu vederea unele slăbiciuni şi greşeli politice, în special în ultima parte a domniei sale. Sfârşitul acesteia nu a fost rezultatul unei “monstruoase coaliţii” (sintagmă atât de dragă “istoricilor” de formaţie comunistă) ci o încheiere firească şi previzibilă a unei etape istorice de tranziţie. Începuturile realizate de Cuza aveau să fie continuate, la un nivel superior, cu o tenacitate şi o dăruire exemplare, de primul nostru mare rege - Carol I, pe parcursul celei mai lungi domnii a unui monarh al ţărilor Române: una de 48 de ani. Nu a fost o perioadă nici simplă şi nici uşoară. Păşind, însă în seara de 9 mai 1866, pe pământ românesc, tânărul principe (în vârstă de 27 de ani) avea să declare: "Din clipa în care am călcat pe teritoriul României, am devenit român”. Iar pe parcursul unei jumătăţi de veac, principele şi apoi Regele Carol i avea să probeze solidaritatea şi seriozitatea angajamentului Său pentru progresul noii Sale patrii. Tot ce s-a realizat în aceste aproape cinci decenii nu I se datorează în exclusivitate. Carol I a fost un monarh constituţional modern, fidel Constituţiei şi legilor ţării, fidel legământului rostit la 10 Mai 1866 în faţa Parlamentului român, dar şi un conducător înzestrat cu arta de a stimula şi a pune în valoare energiile creatoare ale românilor şi ale marilor noştri oameni politici din ultimele decenii ale secolului XIX, în frunte cu Ion C. Brătianu, Titu Maiorescu, care a fost nu numai primul mare teoretician al literaturii noastre (descoperitorul şi promotorul lui Eminescu) ci şi un om politic de mare anvergură, evalua - cu rigoare şi fineţe analitică - viaţa politică a României din anii domniei lui Carol I. Considerăm oportun să citim un pasaj: “... Tenacitatea principelui în urmărirea Ţelului, răbdarea şi inteligenţa sa, înălţarea peste orice simţământ de răzbunare, neobosita regularitate în îndeplinirea zilnicelor datorii, lipsa de orice intrigi, de orice camarile, de orice amestec în relaţiile private, exemplara viaţă casnică - toate acestea semne de caracter, în aşa contrast cu unele domnii precedente, erau prea intime în natura lor pentru a produce un efect imediat în publicul mare. (...) Atunci intervine războiul, (de independenţă n.n.) Şi deodată starea lucrurilor se schimbă. Ostaşi din toate unghiurile ţării, adunaţi sub conducerea domnitorului, se întâlnesc cu el ca de la om la om (...) Împreună cu ei suferă şi el şi se îmbărbătează şi el (...) pe acest domnitor românul din popor îl simte pentru întâia dată ca domnitorul său, la El se uită de El este mândru. În El a prins încredere. Şi când se întorc de la război soldaţii şi ofiţerii, cu fala biruinţei smulsă după atâtea jertfe, statul român are o armată şi un popor care a început să-şi simtă misiunea, să se priceapă ca un întreg, şi să-şi împământenească pe domnitorul până atunci străin, iar de acum înainte întrupat cu aspiraţia naţională ca o nădejde şi o chezăşie a viitorului.”

Acest uriaş efort al oştenilor români conduşi de curajosul lor Rege, încununat cu zdrobirea oştirilor otomane la Plevna, Griviţa, Smârdan şi atâtea alte câmpuri de bătălie în memoria neamului, dar şi îndoliat de miile de jertfe ale eroilor ce au căzut, a fost preţul plătit pentru Independenţa naţională: act politic votat de Cameră la 9 mai 1977 dar proclamat solemn de Suveran la 10 Mai , în prezenţa marilor fruntaşi politici ai ţării. Nu e nicidecum de mirare că acest act de curaj al tânărului dar micului stat român a provocat nemulţumirea Imperiului Ţarist, care a şi exprimat-o printr-o notă a ministrului Nelidov. Dar derularea ostilităţilor cu turcii, înregistrând mai multe eşecuri ale ostaşilor ruşi, avea să conducă la numirea Principelui Carol drept comandant suprem al armatelor româno-ruse. Patru ani mai târziu, la 10 Mai 1881, avea loc la Catedrala Mitropoliei din Bucureşti încoronarea lui Carol I ca Rege şi a Elisabetei de Wied ca Regină, iar România devenea REGAT. Austera coroană fusese turnată din oţelul unui turn turcesc capturat la Plevna.

Au urmat, între 1881-1914, ani de importante progrese sub raport economic şi cultural, dar şi în plan socio-politic. Se construiesc căi ferate, porturile franco Galaţi şi Brăila, poduri, se introduce în Bucureşti iluminatul electric, capitala se îmbogăţeşte cu clădiri precum cele ale Băncii Naţionale, Palatului Justiţiei, Observatorului astronomic, Teatrului Naţional, Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, palatului Cantacuzino şi atâtea altele, care aveau să aducă Bucureştiului supranumele de “Micul Paris”.

Vreme de 67 de ani 10 Mai a fost Sărbătoarea Naţională a României. De altfel, în toate marile state cu tradiţii democratice consolidate Ziua Naţională este fie ziua dobândirii independenţei de stat, fie ziua de naştere a suveranului. Am scris şi în ediţia pe noiembrie-decembrie 2000 a COROANEI despre importanţa zilei de 1 Decembrie, pe care nimeni nu poate şi nu doreşte s-o minimalizeze. Însă considerăm cât se poate de oportună recenta iniţiativă a Societăţii “Timişoara”, a altor asociaţii regaliste din Ţară şi străinătate privind sărbătorirea Zilei Independenţei de stat la data corectă, adică la 10 Mai. Rămâne de văzut dacă actualul Parlament, căruia i s-a adresat un apel în acest sens, va manifesta receptivitatea necesară sau - dimpotrivă - va persista în perpetuarea variantei impusă de regimul comunist, care sărbătorea la 9 mai nu atât Independenţa cât “victoria glorioasei Armate roşii asupra hitlerismului”. Am pus, în titlu, semnul întrebării la (10 Mai)2001 nu spre a sugera posibilul eşec al demersului la care ne-am referit (şi la care am subscris, alături de mulţi ieşeni, inclusiv personalităţi ale vieţii publice din capitala moldavă precum Dl. Acad. Alexandru Zub sau Dl. Primar C. Simirad) ci - dimpotrivă - speranţa unei reveniri la normalitate, măcar la acest nivel al cinstirii unei zile de maximă importanţă din istoria României. Oricum, M.R.R. Iaşi (desigur şi celelalte asociaţii regaliste din Ţară) va onora cum se cuvine, ca şi în anii anteriori “Sfânta zi de 10 Mai!”

Prof. Univ. Dr. Alexandru Cărăuşu

Preşedintele filialei Iaşi a

Mişcării pentru Regatul României

Sfânta zi de 10 Mai

Iniţiativa Societăţii “Timişoara” privind declararea oficială a zilei de 10 Mai ca sărbătoare naţională este binevenită. Ar fi trebuit ca această zi să fi fost deja recunoscută ca atare, după 22 decembrie 1989. Circumstanţele vieţii politice româneşti sunt însă cunoscute. Politicienii proveniţi din vechile structuri au preferat să falsifice în continuare istoria naţională, fiindcă orice referire la un eveniment care are legătură cu monarhia constituţională a fost întotdeauna incomodă pentru uzurpatori. Din pacate, nici fostii guvernanti apartinând partidelor istorice n-au gasit ragazul pentru adoptarea unei asemenea decizii legislative de natura sa restituie memoriei nationale un eveniment fara de care nici n-ar fi fost de conceput statul român.

Orice popor îşi sărbătoreşte ziua independenţei, ea fiind, de regulă, adoptată ca zi naţională. Este absolut necesar ca, la noi, ziua de 10 Mai să fie inclusă în calendarul oficial cel puţin ca sărbătoare naţională. Ziua Independenţei de Stat a României se cuvine sărbătorită ca reper istoric major.

10 Mai 1877 este ziua Independenţei de Stat a României, chiar dacă succesorii regimului comunist au refuzat şi unii refuză încă să o recunoască. Ei invocă pretextul stupid că de fapt independenţa a fost proclamată de către Mihail Kogălniceanu în Parlament pe data de 9 mai. De drept, însă Independenţa a fost consfinţită pe 10 Mai, de către Principele CAROL I, în calitate de şef al statului. Nici un act legislativ nu se înaintează spre publicare şi nu are valoare oficială până când nu este promulgat de către şeful statului.

E penibil ca o asemenea falsă controversă continuă şi astăzi, din meschine motive politice. Speram ca iniţiativa Societăţii “Timişoara” în colaborare cu alte formaţiuni din Ţară şi extern, îi va pune capăt, determinând clasa politică să ia o decizie prin care să-şi onoreze acest nume. Deja un reprezentant al PNL a prezentat iniţiativa în Camera Deputaţilor, fără însă ca ea să fie concretizată printr-un demers legislativ. Se pare că e nevoie de un demers civic prealabil, anume strângerea a 500.000 de semnături, pentru ca parlamentarii să binevoiască a introduce în dezbateri, conform Constituţiei, iniţiativa legislativă consecutivă.

Salut demersul Societăţii “Amicii Regelui Mihai” privind deschiderea de liste cu semnături în favoarea sărbătoririi zilei de 10 Mai ca zi a Independenţei de Stat a României. Îmi permit să lansez tuturor românilor care cinstesc istoria ţării apelul de a onora acest demers. Deja printre semnatari se numără personalităţi ale vieţii româneşti, ca doamnele Rodica Coposu şi Flavia Balescu, surorile Seniorului, publicistul Mihai Creangă, redactorul şef al suplimentului “Aldine” al “României Libere" şi Ion Caramitru, Dudu Ionescu, Radu Sârbu, vicepreşedinţi ai PNŢCD, Remus Opriş, membru al Delegaţiei Permanente a PNŢCD, profesorul Octavian Stănăsilă, purtătorul de cuvânt al PNŢCD.

Sper şi cred că împreună vom reuşi să determinăm nu doar reintroducerea zilei de 10 MAI în calendarul sărbătorilor naţionale, ci şi să repunem în fruntea stemei României simbolul COROANEI DE OŢEL şi, la capătul ei, deviza sfântă: “NIHIL SINE DEO”.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Roxana Iordache

Back