Veniţi de luaţi lumină

Omul este un ocean căruia nici un explorator nu a reuşit să-i definească ţărmurile. Viaţa lui începe înainte de a se naşte, iar moartea lui în loc să-l sfârşească îl săvârşeşte spre un alt fel de viaţă. Între viaţa omului şi cea a animalului sau plantelor putem găsi analogia biologică, dar şi tragedia omului. E singura fiinţă care îşi cugetă moartea. El ştie că va muri. Priveşte în inima galaxiilor şi în rărunchii materiei şi în această imensă noapte, pretutindeni descoperă ca nişte urme în nisip paşii Luminii.

Ca să afle ce este ca om priveşte în jur. Natura e atât de perfectă prin legile ei şi instinctele imprimate în biologic atât de matematic sugerând un anumit scop. Nu găseşte răspunsul pentru viaţa lui: ce este ca om. Brânduşa sau albina, privighetoarea sau furnica, vaca sau iarba nu au pe teritoriul lor coşmarul noţiunii de moarte. Cerul lor biologic nu e străbătut de nici un nour al morţii. Neştiind ce este moartea am putea spune că sunt nemuritoare, nu în sensul de fără moarte, ci că nici măcar o singură zi sau secundă din viaţa animalelor şi a plantelor nu este murdărită cu frica de moarte.

Ca să afle cine este ca om se întreabă, după nerăspunsul ce este viaţa lui (care nu este numai instincte şi legi naturale), ce este moartea de care numai el este conştient . Creaţia din jurul lui, acest admirabil poem în care un spic de grâu sfidează toate cunoştinţele noastre de gravitaţie şi arhitectură, doar un exemplu, nu mai are sens. De unde a venit în om moartea? Ce este omul? Ce este moartea? Raţional nu găsim un răspuns. Totul este întuneric. Nu întunericul unei nopţi înstelate, ci meonticul întuneric dinaintea creaţiei.

Voltaire, cu toată atitudinea sa antiecclesiatică făcea o legătură între ceas şi Ceasornicar, între creaţie şi Creator.

Crearea lumii începe în infinita catedrală a lui Dumnezeu când a strigat deasupra abisurilor noianului de genuni: “Să fie lumină!” Întunericul, adică meonticul, este suprimat creativ de Creator. În faţa altarului cosmic, după cele şase zile ale creaţiei, Dumnezeu hirotoneşte (adică îşi pune mâinile pe creaţia cea mai sublimă a biologicului) pe om, ca preot al universului (Geneză I, 26-31). Şi Dumnezeu i-a făcut prima biserică în care să locuiască împreună. Aceasta era Grădina Raiului.

Dar omul l-a trădat pe Dumnezeu. Într-un mod groaznic. S-a asociat cu diavolul. Faţă de Dumnezeu, Adam a procedat ca tipul de “prieten” care te vinde pentru o lamă de chewing gum sau un măr. Ispita. De ce Adam nu a fost creat “perfect” ne întreabă cei ce gândesc biologic? Pentru că Dumnezeu a creat omul din iubire şi ca pecete a iubirii l-a creat după ”chipul şi asemănarea” Lui. Nimeni nu poate iubi fără dreptul de a alege ce să iubească. Adam nu numai că a făcut o alegere proastă în asocierea cu diavolul, dar o face şi pe avocatul. În loc să-şi ceară iertare, şi Dumnezeu l-ar fi iertat, începe să acuze. Catastrofa ce s-a întâmplat o vedem în logica lui de a gândi. În vreme ce Eva îşi ocoleşte greşeala că “şarpele m-a amăgit”, Adam încearcă să dea şah mat lui Dumnezeu. Să-l acuze direct. Blasfemic. Aşteptând ca Dumnezeu să-şi ceară scuze că: “Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”.(Geneză, 3,12). La acest fel de silogism de a judeca, lui Dumnezeu i s-a făcut milă. Omul a ales greşit. S-a rupt din Dumnezeu. S-a rupt din viaţă. S-a rupt din viaţă ca să fie nemuritor. Dar cum poţi fi nemuritor dacă te rupi din izvorul cel dătător de viaţă?

Astfel a început noaptea a doua. A neamului omenesc. Dumnezeu a iubit pe om şi de aceea i-a zidit prima biserică a Raiului. I-a dat puţin? s?aleag? Via? sau moartea? Din iubire a zidit a doua biseric? A trimis pe unicul s? Fiu s?ne omoare moartea, s?se ofere mor?i pentru noi ºi moartea Lui pre moarte c?lcand s? invieze d?ruind omului paradisul pierdut in mormantul potopului: ?i celor din morminte via?? d?ruindu-le.

E noaptea Învierii. Toată filosofia lumii şi toate profeţiile se pot înălţa numai până la sublimul de lumânări din nopţile de denii. Dar în noaptea Învierii omului, ca biserică a lui Dumnezeu, ca “templu al Spiritului Sfânt” e cufundat întru imensa disperare a nopţii primordiale. Şi groaznica aşteptare nu este în zadar.

“Dacă Hristos nu a înviat, ne spunea Tarsianul, zadarnică este credinţa voastră”. Dar Hristos a înviat! În toate inimile şi în toate bisericile răsună înfiorătoarea chemare a lui Dumnezeu de la începutul lumii de "fiat lux”; veniţi de luaţi lumină din lumina lui Hristos cel Înviat!

Pr. Dr. D. Ichim

"Cuvântul Românesc" – Canada

Back