Despartirea
7
ianuarie 1948 3:30 dupa amiaza. Un ultim
ramas-bun casutei noastre dragi; camerei mele, cu tablourile iubite si patul
confortabil; scaunelor si meselor atat de familiare. Ramas-bun, draga casa,
un ramas-bun cladurii si atmosferei tale placute. Nu te voi mai vedea
niciodata, aceasta este ultima data. Nu voi mai intra niciodata sub
acoperisul tau, nu voi mai privi niciodata zorile de la ferestrele tale. Ca
un condamnat la moarte am parasit-o, stiind ca intr-adevar acesta este
sfarsitul. Cand am iesit din camera, in coridorul ingust, servitorii mei
plangeau. Mi-au sarutat mana, jelind ca si cand as fi fost deja moarta. M-am
desprins de ei si, adunandu-i la un loc pe copii tacuti si speriati, am iesit
impreuna cu ei si cu Anton, in curte. Cele trei masini si camionul care ne
fusese imprumutat era gata de plecare. Personalul
spitalului era acolo sa-si ia ramas bun inca o data si unii dintre pacienti
erau si ei acolo. Pe starada, garzile avusesera grija ca nimeni sa nu stea
prin apropiere sau sa ne conduca…m-am dus la fiecare dintre cei care
asteptau: pacientii mei, prietenii mei, si cei cu care lucrasem din greu si
atat de bine. Nu mai reuseam sa mai scoatem nici un cuvant, dar lasam
lacrimile sa ne curga pe obraji fara sa ne fie rusine. Ne-am sarutat pe rand,
un sarut de pace, de prietenie, de ramas-bun. Numai cu unul singur nu am
schimbat aceasta imbratisare, caci la aceasta ora adevarul aparea prea
transparent si stiam ca ar fi fost un sarut fatarnic. Nu aveam resentimente.
Puteam sa iert, dar nu puteam sa ma prefac. La
poarta statea vechiul meu prieten, carciumarul, in pivnita caruia fusesem
avertizata ca era comunist. El a trecut cu pasi hotarati pe langa cel care ne
pazea, ignorandu-l si, aruncandu-si bratele in jurul meu, m-am saturat din
toata inima, amestecandu-si lacrimile cu ale mele. -Sa-ti
amintesti ca esti Ilenuta noastra draga: nimic nu o sa poata schimba asta:
copilul meu drag! Nu
am putut decat sa-i tin strans mana batranului intre ale mele. Intorcandu-ma
inca o data catre ceilti am incercat sa zambesc, apoi am intrat in masina
care ma astepta. Am iesit din curte si, cand am trecut pe langa jandarmul de
la poarta, in ciuda ordinelor, el a luat pozitie de salut si a strigat “Sa
traiti, Domnita”! asa cum facea in tot deauna. Dupa
ce am traversat podul, la marginea satului stateau o multime de tarani si de
studenti aflati acasa in vacanta. Asteptasera acolo, unde erau siguri ca
garzile nu-I puteau impiedica sa stea. Venisera atat cati putusera, chiar si
din cele mai indepartate sate, la auzul vestii de ultim moment. S-au adunat
in jurul masinilor, iar eu am coborat in mijlocul lor. Mi-au sarutat mainile
si poalele uniformei; mi-au dat ramuri de brad, care reprezinta eternitatea
dragostei, viata si credinta. Apoi au ingenunchiat inaintea mea si mi-au
cerut binecuvantarea, iar eu am facut semnul crucii deasupra capetelor
plecate. Am
intrat iarasi in masina. Oamenii s-au dat deoparte pentru a ne lasa sa
trecem, au ingenunchiat din nou si din piepturile lor s-a ridicat un vaiet
prelung. Ma simteam ca si cum as fi participat la propria mea inmormantare. Dupa
amiaza se apropie de sfarsit si-mi simteam inima grea. Drumurile erau inca
blocate de troiene, astfel incat a trebuit sa facem un ocol pe la Tohan – un
sat de muncitori care era considerat in intregime “rosu”. Nici pe acolo nu se
putea trece. Am incercat s-o luam pe campurile de pe care vantul spulberase
zapada, dar acolo se produsese un dezghet. Doua dintre masini si camionul
s-au afundat in pamantul moale si nu le-am mai putut urni din loc. La ora
aceea oamenii se intorceau pe jos de la fabrica din apropiere. -Ma
duc sa aduc ajutoare, am spus eu. Cei care erau cu mine, in special garzile
comuniste, au considerat ca ar fi o imprudenta si sau temut de posibilele
consecinte, dar mie nu mi-a fost frica deloc si m-am indreptat catre niste
oameni sa le cer ajutorul. Ei au incuviintat tacuti si m-au urmat imediat. Cu
mari eforturi, dupa ce au sapat, au impins si au tras, dupa ce s-au udat si
s-au umplut de noroi, au adus masinile pe pamant solid din nou, intr-un loc
de unde am putut sa ajungem la sosea. Totul fusese facut bine si eficient,
dar intr-o tacere neobisnuita. -Trebuie
sa ma duc inapoi la ei si sa le multumesc, le-am spus garzilor. -Asta
ar fi o mare gresala! Se intuneca si s-ar putea sa va faca vreun rau, am fost
avertizata. Totusi am mers inapoi pe urma pasilor mei pana acolo unde statea
micul grup de oameni taciturni. -Va
multumesc, le-am spus. Va rog sa luati banii acestia si impartitii intre voi.
Stiu ca este putin, dar asta este tot ce am…si le-am intins toti banii
care-mi fusesera lasati. Oamenii
s-au uitat unii la altii si apoi unul a pasit in fata grupului. -Nu,
Domnita, mi-a spus el trist. Nu luam noi astazi daruri de la dumnevoastra.
Oare nu ati raspuns chemarilor noastre zi si noapte? Nimeni nu a batut la usa
dumneavoastra fara sa fie primit. V-am facut un mic bine, dar atat de trist –
vedeti, nici pamantul nu va lasa sa plecati! Mai avem insa o rugaminte la
dumnevoastra. Vreti sa ingenunchiati cu noi ca sa spunem o rugaciune pentru
Rege si Tara si pentru ca sa va intoarceti? Si
acolo, in campul plin de noroi, in timp ce soarele asfintea, dincolo de
Carpati si umplea lumea cu ultima scantei de splendoare am ingenunchiat,
rugandu-ma impreuna cu muncitorii si lucratorii pamantului. “Tatal
nostru, Carele esti in ceruri …” Soarele
a apus atunci, dar el rasare din nou! (Acesta este capitolul 29, ultimul, al cartii “Traiesc din nou”, Ed. Humanitas, 1999, un jurnal scris de ILEANA; Principesa de Romania, Arhiducesa de Australia, mai cunoscuta pe pamnt si in ceruri ca Maica
ALEXANDRA) |